Publicate la Editura Premier din Ploieşti, anul acesta, Cântecele pentru ştergerea umbrei  ale lui Florin Dochia seamănă izbitor cu nişte tapiserii în care te pierzi cu ochiul, cu degetele şi chiar cu nările, deodată ascuţite, gata să absoarbă, nu însă şi cu firea. Firea îţi rămâne pe loc şi întreagă. Legătura cu aici  curge undeva, foarte adânc. De la coapse în sus abia tremurul tapiseriei începe să se insinueze în propriul tău tremur, până într-atât că nici nu mai poţi face diferenţa, aşa cum cei care pierd mult calciu cred că trăiesc mici cutremure aproape în fiecare zi.
Sunt poeme uşoare, plutesc limpezi, le vezi bine ţesătura şi te bucuri fără să gândeşti bucuria, din instinct. Figura centrală a urzelii este Îngerul auriu. El e ca un abur dimineaţa pe râu/ umezind trotuarele şi subţioarele, el închipuie umbra lucrurilor, el e lumină fără corp (dar asta se ştie) şi mai e trist cum steaua polară şi/ singur cum iarna locuinţa de vară şi tace ca un măr copt, îngâmfat/ ros de viermele poeziei…
Îngerul acesta auriu se ipostaziază şi ca paznic-învăţător, dar şi ca dublu, rătăcit într-o dimensiune cu nesfârşite posibilităţi de a fi, de a înţelege, de a avea. Florin Dochia însuşi confundă un travaliu cu altul şi sare ca un copil din braţele îngerului păzitor, silindu-l să-l urmeze în călătoria lui mundană, istovitoare: la verona case pictate/ cu ferestre oarbe pustii/ stai un pic tată tu trebuie să ştii:/ culoarea dintre morţi şi vii e aurie?… flacoane mici cu otravă se vând/ pe sub mână la colţul străzii/ în ganguri – complexul veronei/ poate fi trăit la cea mai înaltă tensiune/ chiar pe treptele bazilicei san zeno/ apoi ne cumpărăm aripi şi venim/ la tine să ne înveţi zborul să ne/ hrăneşti cu carnea ta şi cu sângele tău/ cu apa din inima ta/ însetaţi ce suntem/ însetaţi ce suntem (la verona, pelicanul).
Florin Dochia este şi foarte muzical. Numai că muzicalitatea lui nu e una a cuvintelor, ci a imaginilor care freamătă de viaţă, viaţa lor, însufleţirea lor – Le Hâvre, Salzburg, Verona, pescari cu plasele pline, vântul gonind printre trestii, la mese se bea vin fiert, de rogoz, ascultă toţi cum se stinge ultimul hit, cu urechea lipită de cutia cu sunete roz… Fiecare decupaj are un ritm, înăuntrul lui bate o inimă, când mai tare, când mai încet. Şi, în momentele acestea, cele două tipare se amestecă, îşi varsă conţinutul unul într-altul, Îngerul auriu devine Prinţul auriu, poetul nu mai ştie cine ce este, i se adresează Prinţului, îi răspunde Îngerul: … acum stau la porţile paradisului/ şi întreb tăcut: e cineva acolo?/ nu-i nimeni, şopteşte îngerul auriu,/ paradisul e o boală a memoriei/ boala aceea în care ştii că ştii totul/ şi nu-ţi aminteşti nimic/ ah, da! Voi intra mai târziu… (se poate spăla memoria ca puntea unei corăbii?)
Da, eu cred că se poate spăla memoria ca puntea unei corăbii şi că putem înghesui între pliurile ei mereu altceva şi mereu mai mult. Şi mai cred şi că împărăţia Prinţului sau a Îngerului din memoria noastră golită, uitată, răvăşită, stoarsă ca o rufă e făcută. Călcăm pe lespezi, pe ceva tare sau ceea ce credem că-i tare e o jumătate de viaţă, viaţa în care-am greşit şi în care-am suferit şi pe care-am frecat-o ca podeaua până s-a întărit, a căpătat luciu, a devenit altceva, nici măcar o viaţă care a fost, nici măcar un felinar într-un cimitir? Tapiseria îşi pierde dintr-odată fluiditatea. În mişcarea aceasta bruscă, ea însăşi un fel de melodie, în gesturile parcă pripite, gesturi-salturi, stă sufletul poetului. Mişcarea aceasta bruscă este sufletul poetului.