Până la onorabila vârstă de 70 de ani, Corneliu Antoniu a publicat cinci volume de poezie şi unul de proză. Un creator zgârcit, aş spune, pentru că un scriitor „normal” numără, la aceşti ani, cincisprezece-douăzeci de cărţi…
Recenta carte, fructedemare@yahoo.rom, editată de Fundaţia Culturală ANTARES, Galaţi, 2010, adună între coperte zece poezii, de fapt nouă, pentru că Tapet cu hieroglifă de la p. 20 se repetă la p. 42. Primele cinci poezii sunt editate în limbile română, germană şi engleză, iar următoarele în română şi franceză.
Poezia din volum este în general abstractă, oarecum rece, fără frison. Această notă generelă este contrazisă însă de versurile curentate afectiv din poezia Frica – „N-am văzut niciodată casa/ în care am locuit” – şi poeziile La Meline şi fructedemare@yahoo.rom.
La Meline este poemul-dialog: un dialog între două personaje, în care eul poetic – unul dintre personaje – îl vede pe celălalt întreit… Un joc cu iluzia, sau cu dedublarea, interesant şi bine condus.
Poemul fructedemare@yahoo.rom, care deschide cărticica de 48 de pagini, scris „în turla bisericii Sfintele Principate/ într-o lucarnă pe unde intră curcubeul/ şi imnurile cereşti în câte şapte limbi deodată”…, merită toată atenţia. Un poem foarte atent construit şi susţinut în ideile sale de la primul la ultimul cuvânt. Imaginarul şi emoţia sunt, aici, tulburătoare, iar eu nu mă pot abţine să nu-l citez în întregime:
fructedemare@yahoo.rom.
1. Pentru că
o viaţă întreagă am umblat ca Vodă prin lobodă
îmblânzind oglinzile perfecte
(mica deşertăciune a deşertăciunilor)
m-am mutat acum în
turla bisericii „Sfintele Principate”
într-o lucarnă pe unde intră curcubeul
şi imnurile cereşti în câte şapte limbi deodată
şi voi mă întrebaţi ce e poezia
şi eu vă răspund: sunteţi chiar în faţa ei!
Se spune că e un fum care iese acum din biserică
şi că biserica a luat foc
iar în biserică lumea vorbeşte că stă un nebun
care îşi rupe de la gură şi dă de mâncare porumbeilor
voiajori –
dar am privit de sus spre o liberă şi închipuită democraţie
şi am văzut cum îmi cădea părul
care acoperea iarba/luna spune cineva
luminează foarte frumos de jur împrejurul
sfintei cârciumi
numită „La Principate” şi în care fiecare bea pe fiecare,
unde din senin
mierea a început să fumege ca într-un paradis al fructelor
de mare
şi voi mă întrebaţi ce e poezia
şi de ce nu am biografie de pământ care să vă bântuie
ca o piramidă arsă din sângele pustnicului născut mort
pe treptele bisericii „La Principate”, care tocmai a luat foc
şi toată lumea strigă:
„Sări odată
de sub streaşina mucegăită de atâta monolog zum zum zum
încă nu e prea târziu zum zum zum!”
dar cum să le las pentru Dumnezeu, atâtea lucruri – sosii –
cum ar fi ouăle de ţestoasă sau de vulture
care încă nu au terminat de visat
şi ei strigă: sări până nu e prea târziu!
că din deşert deşert răsare.
2. Dar tocmai acum când îmi aduc aminte
de cucuveaua tatălui meu natural
înainte de a se împrăştia prin toată biserica:
„las vouă moştenire traista în care dorm meduzele
şi arginţii
şi casa spânzuratului – cu obloanele devastate”
şi voi mă întrebaţi ce e poezia
şi eu vă răspund: sunteţi chiar în faţa ei!
şi mă provocaţi să sar
până nu e prea târziu
iar eu vă spun că biserica „La Principate” e toată scrum,
că voi sunteţi nebuni dacă credeţi că o astfel de
biserică străpunsă de fulger ar putea să ardă
acum când tatăl meu s-a dus să urineze
un vers direct pe peretele în care voi daţi cu capul
(Ajută-mă Doamne, ajută-mă Doamne…)
şi voi mă întrebaţi unde e poezia
şi eu vă răspund
că ea s-a lăsat la vatră
zace carbonizată cu faţa la cer;
cât fum atâta veşnicie!
3. Iar visele rămase nevisate
se aud urlând în turla bisericii din noaptea luminată:
zum zum zum – a fost odată, ca niciodată
o întâmplare neîntâmplată.
În marea de texte zise poetice pe care le citesc, care sunt în marea lor majoritate vide sau abulice – vezi de pildă cele semnate de Emilian Galaicu-Păun, care publică în mai toate revistele şi care are chiar masa reţinută din vreme la anumite reviste literare – poemul fructedemare@yahoo.rom. este unul antologic. Un lucru ce se întâmplă atât de rar în poezia contemporană.