La o degustare de poezie

        ,,Ia cartea din nou
        în mîna durerii
        şi mai amînă c-o noapte
        rîsetul morţii”.
                Olimpiu Nuşfelean
 
Azi, când se citeşte tot mai puţin, mai ales poezie, când lectura nu mai e de multe ori un timp de plăcere, titlul noului volum de versuri, Poeme pentru cei care citesc în linişte (Editura ,,Eikon”, Cluj-Napoca, 2009) al poetului Olimpiu Nuşfelean şochează şi te reîntoarce  spre acele vremuri când cea ,,mai de folos zăbavă”, vorba cronicarului, avea alt statut.
Am perceput această carte de versuri ca o invitaţie la o degustare de poezie, deşi chiar autorul ei ştie răspunsul potrivit la întrebarea ,,La ce bun poeţii?”: ,,Lectură a poeziei-/ toţi se risipesc/ pe la casele lor”(Lectură).
Olimpiu Nuşfelean face parte din categoria  „poeţilor–magnet” (Sanda Cordoş, Ce rost are să mai citim literatură?, Editura ,,Compania”, 2004), care atrag cititorul spre literatură, spre poezie. Lecturând poemele sale, aveam impresia că savurez un vin bun, gândind, în afara imperiului stric al lui Cronos, la o Dulcinee din Tobos. Trăiam o stare de graţie care te năpădeşte atunci când scrii la rândul tău poezii, când nimereşti un vers de care te minunezi, pe care îl aşteptai demult. Atunci te opreşti din scris, dorind să prelungeşti euforia reuşitei.
Olimpiu Nuşfelean ne cheamă să ne apropiem de poezie, să ne îndrăgostim de ea. Invitaţia lui este aproape eminesciană, nu degeaba atât Gheorghe Grigurcu cât şi Călin Teutişan sesizază ,,neoromantismul” liricii sale, bineînţeles, un neoromantism altoit pe alte realităţi, cele ale cotidianului nostru.
Cheia care deschide mesajul volumului în discuţie este prima poezie, Poem pentru cel care citeşte în linişte. Chemarea eminesciană din poeziile Dorinţa sau din Floare albastră, spre evadarea în natură, devine la Olimpiu Nuşfelean una aplicată raportului: poet-cititor: ,,Ia-mă de mînă/ şi hai să citeşti în linişte/ un poem scris de mine!”(Poem pentru cel care citeşte în linişte). Efectul lecturii produce o schimbare de spirit totală: ,,În simţurile tale/ e primăvară”(Poem pentru cel care citeşte în linişte). Apoi poetul se întreabă şi ne întreabă ce este poezia: ,,trilurile/ pe care microfonul zilei nu le poate investiga.”(v. poemul citat), o lecţie care ,,mă va învăţa/ să mor/ frumos!”(Lecţia de română), o inutilitate frumoasă şi fermecătoare: ,,să duci cîrduri de melci la păşunat.”(Poemă de dus melcii la păşunat). Lecţia, voalat didactică despre poezie, din primul poem al volumului, continuă cu semnalarea efectelor poeziei, descrise în manieră expresionistă: ,,Strigă pînă ce spiritul tău/ se întâlneşte, undeva sus, sus,/ cu disperarea ta…/ pînă ce un cutremur neaşteptat/ va mişca/ plăcile tectonice ale fiinţei tale/ încă de nimeni ştiute.” Sau: ,,Îmbraci moartea-n cuvinte de dor,”, concluzionând cu optimism: ,,şi mai amînă c-o noapte/ rîsetul nopţii.”(Poem pentru cel care citeşte în linişte).
Pledoaria poetului pentru nevoia de poezie este una lucidă, fiindcă: ,,Poezia pe care-o scriu azi/ mîine va muri”. Poezia este o şansă a confruntării cu neantul: ,,Pipăi, cît pot, cu degetele ei/ neantul.”. Niciodată nu se ştie, în procesul creaţiei, cine este învingătorul: ,,Cine învinge/ Şi cine-i învinsul”(Poemul neliniştii mele).
Arta poetică din prima poezie a volumului se reia şi în alte poeme cu tonalităţi la fel de grave. Confruntarea cu timpul, cu inevitabilul sfârşit este când o joacă argheziană perfidă: ,,Şi fiindcă de el nu se prinde durerea,/ mă las-/ jucînd baba-oarba/ eu prins de el.”(Poemul timpului), când o ameninţare ineluctabilă: ,,Dar cine, venit de pe drumuri ascunse,/ suflă peste cuvinte/ frica greşitei măsuri/ dintre Neştiut şi Nimic?”(Cântec înspăimîntat). Timpul e metaforic, sabie sau petală: ,,Iar palma/ Marelui Neştiut/ pe faţa mea-/ sabie sau petală?…”(Flacăra neantului). Sfârşitul e o pasăre neagră, un ,,corb” al lui E. A. Poe, care mai întârzie, mai amână plecarea finală: ,,am uitat, am uitat că întîrzie/ pasărea neagră-n livada luminilor.”(Clar de ziuă); ,,iar oasele-mi sunt aşteptate/ undeva de-un nisip neştiut…”(Şi dacă).
Olimpiu Nuşfelean scrie frumoase poeme erotice: Dragoste, Iluzie la Veneţia. Greşeala Evei este plătită prin iubire sinceră, ,,cu veacuri de dragoste”(Dragoste). Nu lipsesc accentele ironice, sarcastice: ,,părul iubitei sună a zale”, în acest secol militarizat, iar iubirea devine uneori un soi de vânătoare (Lanţ). Simpatic este elogiul femeii casnice, o Veta poetică a lui Ştefan Bănică, feminina gospodină fiind condamnată doar la o funcţie utilitară (Femeia printre verdeţuri şi cratiţe).
Satira se îngroaşă în poeziile Poem pentru contemporanii cinici, Ouă politice, Visul omului liber. Întâlnim şi versuri care elogiază patria (Poem transilvan).
Poezia aşteaptă ,,A Doua venire, a Cititorului”, afirmă poetul, acesta dându-i o altă viaţă, amânând măcar ,,c-o noapte/ rîsetul morţii.”(Poem pentru cel care citeşte în linişte).

2011-02-14T16:00:00+02:00