…scrie apăsat Anton Jurebie, la pagina 10, în volumul de poezie Împotriva negrului total. Placheta, publicată la Craiova, la Editura Autograf MJM, anul trecut, deschide răni vechi, despre care ai fi crezut că s-au topit de mult în carne, şi toarnă ulei încins peste prezentul purulent. S-ar zice că Anton Jurebie nu se potriveşte decât într-o astfel de mişcare de descompunere, înăuntrul căreia datele lui de identitate poetică devin evidente.
„din însemnările unui român expirat”, „ce-am făcut în ultimii douăzeci de ani”, „ce ţară frumoasă, ce depresie”, „mortul şi viul”, „somn de şopârle”, „n-am dorit o lume mai bună”, „chitare electrice, motociclişti şi isus” sunt câteva dintre titlurile, redactate mic şi zvâcnit, ale poemelor care izbutesc să construiască o perspectivă. Nu neapărat românească, deşi România apare ca personaj tulbure în volum, nu neapărat singulară, nu neapărat a taciturnului, ursuzului, izolatului Anton Jurebie. Este perspectiva cetăţeanului planetar, confruntat cu năruirea, unul după altul, a tiparelor în care s-a format şi în care a crezut. Este produsul şi copilul acestor tipare, le datorează toate raţionamentele, le datorează mai cu seamă substanţa eterică: nu e uşor./ eu aprind lumina. eu sting lumina./ eu deschid fereastra. eu dau drumul la televizor./ ar trebui să înveţi şi tu/ să lucrezi cu vidanja/ ca orice român din ţara asta/ hotărât să spele blestemul/ de-a fi român în zilele noastre… (din însemnările unui român expirat) Şi mai departe: trebuie să-ţi spun/ că sunt toţi morţi/ nu există moarte parţială/ morţii nu se îngroapă unii pe alţii/ trebuie să-i fi văzut:/ toţi plângeau./ fiecare cărămidă ridicată de jos gemea/ purtau lumina pe umeri ca pe un cosciug… (eroi mEMO)