Destul de rar ajung într-o biserică, astfel că îmi rămâne uimirea neatinsă, întreagă, să primească şi să cerceteze în flacăra vie a lumânărilor clipa trecută în veşnicie, sub privirile îngăduitoare ale sfinţilor adăstând în icoane, veghetori la săvârşirea curăţeniei şi primenirii vrednice sufletului.
Mi se întâmplă să redeschid cartea bunului meu prieten Aurel Sibiceanu, Priveliştile scribului (Editura Tiparg, 2007), să rătăcesc în paginile ei fremătătoare ca-ntr-un regat binecuvântat al poeziei.
Am Descălecat (pg. 5):
„Deodată au ajuns/ pe ţărmul Mării după ce/ i-au smerit în văzduh de cuvinte/ pe toţi – pe barbari pe cerşetori şi pe hoţi./”… „Călări, cu săbiile la brâu, au  intrat/ în apele mării şi Marea au curs pe săbii…/”… „O pasere îngâna mlădierea ferigei,/ un om urca piscul umbrei sale,/ un copac rătăcea în calea furnicilor!/ Liberă ţară, strălucitor chivot cu lacrămi!/”
Să fie Despre Învinşi (pg. 6) vorbirea, în taina în care pătrund sfielnic?
„Despre iarbă nu se mai ştie nimic!/ În cetate au intrat armate/ obosite de rănile învinşilor,/ de făptura lor împărţită/ la greieri şi adieri./ Netrebnice ale învinşilor femei/ dacă frumuseţea lor nu ar scoate/ avutul Pustiei din ochiul războinic!/ Şi învinşii – zac în lumina coclită/ a unui ban de aramă, abia cumpărând/ cu suflarea o măsură de mei!/ Orbul îi aşteaptă-n răscruci/ cu labirintul palmei sale,/ cu un cântec despre strălucirea armelor/ şi a nemaivăzutelor vremuri./ Ce fel de oameni vor să fie liberi?/ Muri-vom şi fi-vom liberi?/ Facă-se voia Ta, Cel din toţi vecii/ şi în tot locul!/”