Prea puţin interesat de prezent sau de freamătul social politic al zilei, Alexandru MĂRCHIDAN îşi construieşte o bună parte din poezia pe care o scrie din lumea lucrurilor care „nu mai sunt”, din pulsiunile trecutului, aşadar chiar din experienţele sale, din cele mai curate şi uimitoare experienţe: cele ale copilăriei.
Cu acest orizont referenţial, care îşi face teme din referenţi precum casa, locurile copilăriei, jocul, mama, „mama mamei mele”, bunicul etc., Alexandru dezvoltă o poetică ce reuşeşte să echilibreze experienţele trecutului (realului „consumat”/trăit) cu imaginarul poetic, deci să obţină produse omologabile literar, în mare parte. Oricum, impresia generală pe care autorul o lasă este aceea că el scrie pentru că are ceva de spus, pentru că vulcanul experienţelor prin care a trecut este în clocot, iar nu pentru că viziunea dă pe dinafară.  
Victoria (deplină) a lui Alexandru ar fi, desigur, aceea de a-şi purifica textul de aşchiile de realitate nesemnificativă, de a elimina prozaismele şi de a-şi conduce poetic întregul discurs. Scrierea gramaticală (folosirea semnelor de punctuaţie) şi o mai bună rupere a versurilor (ruperea în propoziţii, iar nu ruperea propoziţiei) îi vor netezi şi ele drumul (ca procedee secundare) către obţinerea stranietăţii sau a magiei prezente acum în unele dintre poeziile pe care le semnează.