„TIMP ABSENT“ ÎNTRE CARDINALE POEME.

Prin anotimpuri şi prin lirica-i operă, constituită din patru volume „cardinale“ – Mânie şi marmură (1968), Încercare asupra bucuriei (1978), Cicatricele bucuriei (1995) şi Timpul absent (Timişoara, Editura Brumar, 2006), Crişu Dascălu aparţine generaţiei resurecţiei poetice din 1965 – 1970 şi a rafinării paradoxismului, în ciuda spaţializării filigranat-parnasiene, ori expresioniste a textelor. Recentul volum, dedicat „absenţei timpului“, beneficiază şi de o excelentă ţinută tipografică, graţie şi hârtiei „înfotonate“, şi inspiratelor, polivalent-simbolicelor ilustraţii „împeniţate“ în tuş, semnate de Doru Tulcan. În „deschiderea“ volumului, se află un pastel al unei renascentiste psiho-spaţializări, unde „vidarea“, „absenţa“ temporalităţii sugerează eternizarea sacralizată de Paşti, în prezenteificarea creştină a simbolicului «coş cu ouă roşii / în iarba somnolentă de pe marginea / drumului», „alăturându-şi“ ochii odihnindu-se ai bătrânei «ţărănci în negru», poate, „neatins“ «noroi îngheţat, / în care pândesc urmele roţilor» migratoare, căci «nimeni nu a trecut pe aici», tărâmu-i virginal, edenic, pe când vântul ce «se cuibăreşte alene, în măceşii uimiţi» (desigur, de tabloul cu bătrână şi coş cu ouă roşii, văzută şi „altfel“, ca «tinereţe îndepărtată, albind / lângă memoria cu braţele întinse…»); zalmoxianizarea naturii iveşte în ultimul „cadru“ al pastelului cerebralizat, „înalta zare“ cu «munţi indiferenţi, / în care drumul bate ca într-o toacă» şi de unde înserarea cade «printre culmi, / acoperind cu aripile ei râul» (April).