Publicarea romanului Viaţa lui Pi, în 2001, a atras atenţia criticilor, cât şi a publicului larg asupra talentului literar al lui Yann Martel, scriitor canadian de origine spaniolă. Romanul, precedat de alte câteva încercări literare mai puţin reuşite, va face din autorul său câştigătorul prestigiosului Man Booker Prize în 2002, propulsându-l în rândul celor mai importanţi scriitori contemporani. În România, cartea a apărut atât la Editura Humanitas, în 2004, cât şi la Editura Univers, Colecţia Cotidianul, în 2007.
Yann Martel îşi construieşte romanul utilizând tehnica povestirii în povestire, alternând vocile şi perspectivele narative. Avem, aşadar, doi naratori: scriitorul şi eroul întâmplării, Pi. Scriitorul ne relatează cum, intenţionând să scrie un nou roman, călătoreşte în India, sperând să găsească aici mediul propice pentru a crea. Din păcate, romanul planificat eşuează şi romancierul intenţionează să se întoarcă în Canada. Întâlneşte un bătrân într-o cafenea, care îi recomandă să asculte o poveste ce îl va face să creadă în Dumnezeu. În această „notă a autorului”, care deschide romanul, (constituind şi rama poveştii propriu-zise), aflăm câteva dintre ideile autorului despre ficţiune şi statutul scriitorului în societatea contemporană. De reţinut este o definiţie sugestivă a ficţiunii şi a relaţiei dintre aceasta şi realitate. „Pentru că, de fapt, ficţiunea e o transformare selectivă a realităţii, nu-i aşa? Transformarea ei pentru a ajunge la esenţă?” Punct de vedere ce corespunde aceluia a lui Pi care, spunându-şi povestea, nu este crezut de cei doi funcţionari, deşi ei nu pot dovedi neadevărul acesteia şi singurul martor este Pi. Datele realităţii sunt: scufundarea vasului, moartea întregii sale familii şi supravieţuirea pe mare timp de 227 de zile, restul poate fi „o transformare selectivă a acesteia”, dar una „frumoasă”.
Structural, romanul e organizat în trei părţi şi o sută de capitole, fiecare surprinzând câte o etapă semnificativă din existenţa personajului principal.
Primul capitol începe brusc prin confesiunea unui nou narator despre care nu ştim deocamdată decât că: „Suferinţa m-a făcut să fiu trist şi înnegurat.” Aflăm detalii despre studiile sale universitare, despre succesele avute, apoi, în mod neaşteptat, aminteşte de India, de Pondicherry, de Richard Parker, de doctorii şi asistentele de la spitalul din Mexic. Sunt elementele unui puzzle pe care cititorul nu ştie încă să le asambleze, dar care, contrariindu-l, îl atrag. Acest prim capitol are, aşadar, un rol foarte bine stabilit, întrucât conţine in nuce toate elementele definitorii ale poveştii care vor urma: aflăm despre cele două pasiuni ale eroului, religia şi biologia, despre India, despre Richard Parker (nu ştim cine e), despre experienţa extraordinară prin care a trecut personajul în urma căreia poate să afirme răspicat: „Viaţa mea e ca o pictură cu tema memento mori din arta europeană: există întotdeauna o hârcă care rânjeşte lângă mine ca să îmi aducă aminte de nebunia ambiţiei umane. Îmi bat joc de această hârcă. Mă uit la ea şi îi spun: – Ţi-ai ales prost omul. Poate că nu crezi în viaţă, dar eu nu cred în moarte. Du-te în altă parte!”
Aflăm în continuare despre copilăria fericită a lui Piscine Molitor Patel, fiul directorului gradinii zoologice din Pondicherry, o localitate din sudul Indiei. Naraţiunea la persoana I, retrospectivă, făcută din perspectiva adultului după trecerea câtorva ani buni îi permite naratorului să selecteze evenimentele pe care el le consideră importante şi semnificative din perspectiva experienţei neobişnuite pe care avea să o parcurgă, cât şi pentru întreaga sa viaţă. Această primă parte se construieşte în jurul celor două elemente esenţiale din viaţa lui Pi: credinţa şi animalele. Cu toate că provine dintr-un tată ateu, Pi e deosebit de atras de ideea divinităţii şi devine, rând pe rând, practicant al hinduismului, creştinismului şi islamismului, iubindu-l pur şi simplu pe Dumnezeu.
Pe de altă parte, Pi ne prezintă o mulţime de lucruri interesante despre modul de organizare şi administrare a unei grădini zoologice şi numeroase observaţii profunde referitoare la viaţa animalelor de aici, precum şi la relaţia dintre acestea şi oameni. Relaţiile dintre animale şi oameni sunt, în general, relaţii bazate pe forţă, pe dominaţie. Îmblânzitorul de tigrii, de exemplu reuşeşte să-i stăpânească doar pentru că se dovedeşte mai puternic, devine un mascul „super-alfa”, care stabileşte clar ierarhiile în cadrul grupului de tigrii. Partea întâi se încheie cu hotărârea familiei de a părăsi India instabilă politic şi de a se muta în Canada. După o perioadă în care trebuie găsite soluţii pentru destrămarea grădinii zoologice, familia Patel se îmbarcă pe un cargo japonez, alături de câteva animale care nu fuseseră încă vândute.
Partea a doua începe cu imaginea dramatică a scufundării vaporului şi a salvării lui Richard Parker de către Pi. Treptat, descoperim că, alături de Pi, pe barca de salvare, se mai aflau o zebră, o hienă pătată, Suc de Portocale, un urangutan Borneo şi Richard Parker, un tigru bengalez. Martel mărturisea că s-a gândit îndelung ce animal să aleagă pentru a fi tovarăşul lui Pi până a se decide asupra tigrului. După spusele sale, fiecare animal a fost ales pentru a simboliza anumite trăsături umane: hiena – laşitatea, zebra –  exotismul, iar urangutanul – instinctele materne. Ceea ce urmează e o adevărată lecţie de supravieţuire în condiţii extrem de dure. Suferinţa provocată de pierderea celor dragi e dublată de lipsa hranei, a apei şi de groaza de a pieri sfâşiat de unul dintre animalele sălbatice de pe barcă. Hiena va ucide în cele din urmă zebra şi urangutanul, iar Richard Parker va ucide hiena. Pi îşi construieşte o plută pe care o leagă de barcă penru a evita o confruntare directă cu tigrul. El înţelege că singura sa şansă de a-l determina pe tigru să nu îl atace este să-l domine, iar pentru a face asta trebuie să îşi asume atribuţiile unui mascul super-alfa, adică să-i ofere hrană şi apă în primul rând. Necesitatea hrănirii tigrului îl scoate din starea de letargie şi îl determină să acţioneze, să se apuce de pescuit, să găsească surse de apă şi hrană, salvându-se astfel şi pe sine.
Aventurile prin care trece personajul sunt redate într-un adevărat jurnal al disperării, speranţei, nebuniei şi credinţei. Pi este forţat să facă lucruri pe care nu se credea capabil să le facă, printre cele mai dramatice fiind acela de a ucide (scena uciderii primului peşte e sfâşietoare, cu atât mai mult cu cât Pi era vegetarian). Cartea reprezintă, în ultimă instanţă, un elogiu adus fiinţei umane, văzute ca un amestec perfect şi necesar intre spirit şi materie. Aşadar la un nivel mai profund al lucrurilor, Pi şi Richard Parker alcătuiesc un tot, o singură fiinţă duală, primul simbolizând trăsăturile spirituale, divine ale omului, iar cel de-al doilea, pe cele animalice, instinctele primare. În condiţii extreme nu pot supravieţui unul fără celălalt, e nevoie deci de o simbioză: „Nu era vorba de a alege între mine şi el; eram eu şi el. Eram şi la propriu şi la figurat în aceeaşi barcă. Aveam să trăim sau să murim împreună.”
Astfel, după 227 de zile de chin, în care a îndurat soarele arzător, furtuni necruţătoare, setea şi foamea extreme, în care a pendulat între speranţă şi deznădejde, barca lui Pi ajunge pe un ţărm al Mexicului.
Partea a treia redă încercările a doi funcţionari de a descifra cauzele naufragiului. Ei ascultă neîncrezători povestea lui Pi, încercând să găsească elemente care contravin logicii pentru a demonta povestirea. Pi le reproşează celor doi lipsa de imaginaţie, limitarea în orizontul strict al propriei experienţe. Ultimul capitol conţine raportul cu privire la naufragiu, raport ce nu dezleagă misterul acestuia, dar consfinţeşte unicitatea întâmplării. „Foarte puţini naufragiaţi pot pretinde că au supravieţuit la fel de mult ca domnul Patel şi niciunul în compania unui tigru bengalez.”
Intervenţiile scriitorului, plasate aici şi colo în povestirea lui Patel, întreţin legătura cu momentul temporal al începutului romanului şi aduc informaţii semnificative despre Pi, cel de după naufragiu. A fost adoptat de o familie din Canada, a studiat acolo, a întemeiat o familie, are copii, iar în casă se pot vedea simboluri ale celor trei religii practicate încă din copilărie. Aşa cum ne spune la un moment dat scriitorul, „povestea aceasta are un final fericit”.