Călătoria şi exilul nu sunt într-o relaţie de sinonimie semantică armonioasă. Şi călătorul şi exilatul sunt itineranţi, termenii presupun parcurgerea unui spaţiu, o eventuală destinaţie. Motivele şi percepţia parcurgerii diferă. Călătorul poate fi, până la un punct, un jubilativ. Curiozităţile sale sunt geografice şi satisfac nomadismul său voluntar. Exilatul este un călător captiv, un călător dezrădăcinat şi împământenit împotriva voinţei sale într-o lume/decor cărora le percepe, dacă nu ostilitatea, cel puţin puterea alienantă prin disjungere. Exilul este o călătorie obligatorie, consecinţa unor imperative cărora nu li se pot opune alternative sau li se pot opune alternative extreme, limitate, este un exerciţiu malefic de pierdere a libertăţii. Călătorul se poate întoarce oricând, dispune pe lângă posibilitatea de a alege de certitudinea circularităţii, (se) complineşte dimensional. Exilatul poate cel mult să încerce să supravieţuiască într-un simulacru de călătorie într-un spaţiu închis, recluzionar. El este un prigonit, ispăşeşte, răscumpără prin suferinţă vina, greşeala, păcatul, crima reală sau imaginară.
Gheorghe Mocuţa – Călătorie. Exil, Ed. Brumar, Timişoara, 2007, în periplul parizian este un exilat, detaliul biografic semnalând că voiajul său a fost făcut în circumstanţe cumplite. Fiul grav bolnav a trebuit să suporte calvarul tratamentelor chimioterapeutice la Spitalul Avicenne, tatăl încercând cu disperare să-i vindece suferinţa. Din acest punct de vedere avem, în extensie metaforică, poezia document, în măsura în care argumentăm că ea reflectă şi se şi originează (pe) un dat existenţial reductibil la contingenţe factuale. Există o congeminaţie indubitabilă între ceva şi altceva care se produc simultan, tot aşa cum în asimetriile chihlimbarului ştim cu certitudine că sunt solidificate în acelaşi timp şi răşinile fosile şi fragranţa vegetaţiei închise în delicata magmă. Într-un fel sau altul transparenţa mirabilei geologii permite o minimă corelare, aproximarea şi datarea fenomenului. Umanismul poeziei stă în faptul că o anumită durere detensionată expresiv devine durerea tuturor, antiumanismul în forţa implacabilă cu care anulează această durere de cele mai multe ori în chiar dimensiunile ei compasive (compensaţia estetică).
Orice suferinţă reactualizează elanul etic, solidarizează, dar nu orice suferinţă devine poezie. Infirmităţile poetului trec printr-un subtil proces de transsubstanţiere şi trebuie să admitem paradoxul că el este condamnat să sufere din clipa în care începe să uite că suferă. Homer orb este cel mai clarvăzător dintre oameni.
Poetul modern, indiferent de aplicaţiile sale poetice în ordine axiologică, nu a modificat nimic din raportul esenţial care se consumă în limbaj, fiind fatalmente destinat „irevocabilei obiectivităţi.”