Din cele trei referinţe critice selective şi succinte aflate la sfârşitul volumului de poeme: Piatră, pasăre, duh cu 33 de desene, de Lidia Nicolae, Editura Fundaţiei Culturale Libra, Bucureşti, 2007; consemnează Constantin Trandafir, Ion Stratan, Nicolae Macovei. Ultimul semnatar spune: “Pentru Florin Dochia poezia nu este un mister, ci un cântec. Între limbajul metaforic şi realitatea, să zicem, comună a limbajului se descoperă şi se consumă totul: viaţa şi moartea, trecutul şi viitorul, sensul şi nonsenul existenţei”. Aferim.
Poetul se detaşează – paradoxal – prin implicare şi prin pregnanţa imaginilor poetice de o uimitoare concreteţe.
“târziu răsare o nouă dimineaţă/magazinul se închide şi “noaptea îşi trage masca zilei pe faţă”, mizând pe detaliul de o acută relevanţă, în care încărcătura de realitate, e absorbită în densa ţesătură a textului.
“aici a fost o pădure – încă se mai văd / umbrele copacilor/pe această cărare a trecut poetul/cu mersul lui greoi de vâslaş -/încă i se mai vede umbra precum/pe feţele firului de nisip/umbra muntelui”, printr-o inedită tehnică a extazei ontice şi a iluminării prin vagi presimţiri: “încă se mai vede umbra”… Florin Dochia înnobilează textul poetic încât, multe versuri se celebrează pe ele însele; devin în fluxul şi refluxul liric şi profund, semnificative bijuterii stilistice susţine de un filon grav pe care poetul american T.S. Eliot îl numea – corelativul obiectiv – un substrat al realului sublimat în idee.