I. Intrarea în poveste. Muntele, între mit-istorie şi ideal artistic

Sensibilitate şi spirit, creaţia docliniană stă sub zodia instinctului arhaic/arhaizat/arhaizant, graţios-nativ; modernismele s-ar afla, cum spune mirabil-estetul Friedrich Schiller despre mirabil-„sărmanul” Klopstock, doar în „imperiul ideilor”.1 Poezia lui Octavian Doclin, un „memento mori” al unui construct armonios-închegat „monografiind” emoţii şi sentimente, este marcată neîndoios de privilegiul autenticităţii şi de ascendenţa răsfrângerilor luminii-miracol, şansă a celor hăruiţi cu adevărat creaţiei, într-o conştiinţă de artist al cuvântului. De la debut, criticii au văzut în lirica acestui bănăţean destoinic, înarmat cu talent şi  gesturi amintind de marii risipitori ai culturii române, pe unul din liderii poeziei din această provincie europeană a României.
Eliberată de orice constrângeri ale evenimenţialului încă de la începuturi, poezia docliniană e definită de un imagism al empatiei, eul enunţă orgolios, în tonusul definiţiei lui Lipps, „eu mă simt”,2 în regia poetului metafora, semnul, cuvântul se află într-un ludism al simultaneizărilor, conştiinţa realităţii fiind asumată deopotrivă cu o conştiinţă a produsului artistic. Altminteri, mai spuneam şi la alt capitol, mai sus, omul îşi trăieşte poezia iar poezia înseamnă încuviinţarea unanimă a vieţii, idealul concentrării şi jocurile timpurilor, în opinia unui comentator serios precum inconfundabilul nostru Mircea Martin,3 fiind supapele „dezlănţuirii” unui spirit frivol a cărui topografie scripturală este fundamentată pe emoţie: „Faţă către faţă / îşi vorbiră pentru ultima dată / unul răzvrătit celălalt ignorant / răzvrătitul făţarnic ignorantul sincer / aşa îşi vorbiră pentru ultima dată / poetul şi cuvântul / potenţa şi ispita / plecând să caute / fiecare în altă parte / moartea”.4 Poetul, deci, e un insolit „stăpân al istoriei” fiindcă, dimensionată pe un traiect inventat de utopiştii „marilor răsfrângeri”, cum exprima şi explica Paul Valéry actul frivol al poetizării, creaţia lirică semnată de Octavian Doclin reţine reflexivul între afectele sale esenţiale. Să ne amintim că, prin anii ’70, poezia română consacra, mai ales prin excepţiile primul val echinoxist (Vasile Igna, Ion Mircea, Adrian Popescu), vocaţia unui personalism.