Expresionism şi paradoxism bine-temperat într-o „Cuclanda“ cu „Graal“ de Bistriţa
Între poeme («Peisaj lăuntric», «Dincolo de jertfă şi iubire» etc.), schiţe / povestiri («Iisus din podul bisericii»), ori literatură pentru copii («Vine Moş Crăciun», «Căsuţa cu poveşti» etc.), trebuie subliniat de la început că „balanţa Minervei literare“, atunci când această zeitate nu se numeşte Alex. Ştefănescu (ce se vede drept un Maiorescu de Mic Paris, strigând de pe soclu –însă cu „favuridele“ căzute-n gazon – tuturor celor ce se bucură de „beţia de cuvinte“ a junglei democratice: „În lături!“ – cf. Ziarul de duminică / 22 IX 2006), înclină „întregul“ creatorului Melania Cuc în ipostaza de „artist al cuvântului“ (căci dânsa-i şi un vertabil „artist al şevaletului“), fireşte, spre talerul cu „pentaedrul“ unor admirabile romane: «Femeie în faţa lui Dumnezeu», «Graal», «Impozit pe dragoste», «Cinând cu Dracula», «Fructul oprit» etc.
Recentul roman al Melaniei Cuc, «Femeie în faţa lui Dumnezeu» (Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2007), impune o ecritură modernă, cu un relief sufletesc în „elansări“ şi în „receptări“ preponderent adolescentine, relief deopotrivă expresionist şi paradoxist, bine-temperat, a cărui vegetaţie epică arborescentă este nutrită de gâlgâitoare pânze liric-freatice, parcă în ciuda „deschiderii“ cu „spirit realist“, din vecinătatea rebreniană a unei „dinamici a vagonului de tren“ (cu „un Rogojinaru“, de data asta, feminin, poate chiar din Târlişua, ori, mai degrabă, din Archiudul autoarei: «În vagonul corodat de lumina ca staniolul uzat, de pe bancheta de lemn slinos, faţă în faţă cu femeia aceea foarte frumoasă şi suficient de tristă pentru a-şi aduna lacrimile în batistă, /era/ proprietara coşului acoperit numai în parte de o basma mare, înflorată, /ce/ vorbea întruna, cotcodăcea ca găina stăpână pe toată ograda», «se ridica, se aşeza, iar se ridica…, trosnindu-şi încheieturile degetelor boante, dar încărcate de inele multe şi grele…» – p. 5), şi până la o curajoasă „închidere“ a ucroniei / utopiei naratologice, cu o „misterioasă“ Dacie Diugan şi cu un inorog gata de „startul secund“ («Dacia ţipă şi repetă pe silabe cuvintele, aşa, speriată de moarte şi aproape convinsă că dezastrul se săvârşise; inorogul alb făcea pe mai departe rondul arenei cu becuri electrice viu colorate şi de putere maximă.» – p. 234).