Adrian Dinu Rachieru:
Nichita Stănescu – un idol fals?

În marea tentativă, încununată de un succes amar, revizuirea operei eminesciene pare a fi trecut pe un plan destul de îndepărtat pentru a mai suscita interesul, deşi o asemenea întreprindere mai este încă necesară. În aceeaşi notă, dar pe un alt plan, ba chiar într-un alt registru, se înscrie o altă întreprindere, cu acelaşi scop, aşteptate fiind aceleaşi efecte, desigur benefice, mai mult, constructive şi în folosul istoriei literaturii române: revizuirea opere lui Nichita Stănescu.
Întrebarea dacă este binevenită, mai mult: dacă este necesară o astfel de intervenţie în corpusul operei stănesciene, se prezintă din capul locului a fi superfluă. Nichita a scris mult, hemoragic chiar, simptomatologia demersului său scriitoricesc (a se citi creator) a fost observat, neîndoios, de mulţi dintre colegii săi de breaslă, de critici mai cu seamă; iar revărsarea sa poetică în valuri aproape nestăvilite, este scăpată, după cum se pare, de sub control.
În faţa unui asemenea diluviu creator, nu se putea reacţiona decât cum era mai rău: fetişizarea poetului; treptat şi sigur, idolatrizându-l, ridicându-i monument(e) de admiraţie şi închinăciune. Nimeni nu-i poate contesta opera, nimeni nu va putea să nege valoarea operei sale. Ar fi o impietate. Dar, fiindcă există un dar, nu în lipsa unei selecţii critice, nu fără a opera o selecţie riguroasă pe baza unor criterii ce nu pot fi suspectate de subiectivism. Este ceea ce a întreprins criticul Gheorghe Grigurcu. D-sa afirmă apodictic: „amurgul foştilor idoli a început” şi „Nichita e un idol fals” (Gh. Grigurcu, „Amurgul idolilor”, Ed. Nemira, Bucureşti, 1999).
Pornind de la astfel de afirmaţii categorice, criticul literar, de formaţie şi orientare sociologică Adrian Dinu Rachieru afirmă la fel de categoric: „Provocând, dincolo de interesul scriitoricesc, o înfloritoare <mitologie ieftină> (cum observase Alexandru Condeescu), fenomenul Nichita este, indiscutabil, un caz de sociologie literară” (Adrian Dinu Rachieru, Nichita Stanescu – un idol fals?, Ed. PRINCEPS EDIT, Iaşi, 2006). „Noi, scrie mai departe criticul timişorean, preocupaţi de fluctuaţia recepţiei, preluăm enunţul aşezându-l sub semnul dubitaţiei, încercând a demonstra – prin contextualizare – contrariul.” Ca să fiu mai clar, este vorba de a polemiza cu Gh. Grigurcu pe marginea unei realităţi care, parţial cel puţin, este de ordinul evidenţei. Faptul că Nichita Stănescu a fost aşezat, încă din tipul vieţii, pe un soclu prea înalt, este, indubitabil, o realitate.
Împărţind studiul pe capitole cu titluri-temă de dezbatere: „Despre gloria inerţială”, „În zarea transmodernismului”, „Despre „nichitizare” („Nichita Stănescu – un poet sârb?”), „Nichita în Basarabia/Addenda” şi „Nichita Stănescu şi „dreptul la timp”, universitarul timişorean oferă, sub specie de critică sociologică, alt orizont de abordare a operei poetului.
 
Cu toate acestea, adulaţia bine temperată, dozată şi dublată de un obiectivism ce ţine de însuşi actul critic şi hermeneutic în acelaşi timp, este susţinută de afirmaţii care o marchează, o evidenţiază fin, însă indubitabil:
„Posteritatea lui Nichita Stănescu (…) nu e scutită de convulsii. Să credem oare că generaţioniştii frustraţi, contaminaţi de febra revizuirilor, travestiţi azi în viteji şi inclemenţi procurori, voind alte clasamente, alungă un nume-emblemă? Posibil.”, conchide cu tristeţea inoculată de adulaţia, acum, greu de mascat, uşor edulcorată criticul timişorean.
Desigur, acţiunea cvasi concertată, dar pe deplin conştientă în unele medii, de delabrare a imaginii reale a poetului a creat şi relaţia firească de revizuire a operei. ªi asta pentru că „…actuala furie contestatară (dincolo de filtrul politizant), febrilă în a răsturna clasamentele, se iluzionează că pigmeii literari vor lua locul marilor nume”, afirmă Adrian D. Rachieru, punând degetul pe rană.
Vom conchide, alături de autorul studiului „că această publicitate negativă (pe care s-a marşat în ultima vreme) l-a readus în atenţie pe autorul Necuvintelor, supunându-l tirului critic (uneori şi doar din partea unora – am adăuga noi) şi asigurându-i, şi pe această cale, o longevitate binemeritată.”
Noua viziune poetică impusă de Nichita, aspect demonstrat temeinic de Mircea Martin, s-a impus temeinic în literatura română, dovadă epigonismul pe care nu-l putem ignora.

2008-06-04T16:00:00+03:00