Dacă poezia continuă să fie înţeleasă drept „o creaţie, o invenţie a spiritului nostru, consecinţa capacităţii lui creatoare”, atunci, cum crede Virgil Diaconu în „Destinul poeziei moderne” (Editura Brumar, 2008), tocmai cercetarea acestei capacităţi creatoare poate să-l apropie pe consumatorul de literatură de poezia însăşi. Departe de a fi un simplu făuritor de texte, care, sub protecţia unor termeni ca „autoreferenţialitate”, „autenticism”, „intertextualitate” etc., epicizează ignorând normele poetice, dar imaginându-şi că se înscrie în „canonul” generaţiei sale, poetul autentic refuză astfel de experimente, rămânând „un poet inspirat”, al cărui daimon este gândirea poetică.
Concepută ca o culegere de eseuri despre poezia modernă şi despre destinul ei, cartea lui Virgil Diaconu porneşte de la definirea conceptelor, demers pe care poetul piteştean îl realizează fără a se lăsa sedus de definiţii savante, care mai mult să încifreze, decât să limpezească. Cele trei părţi – „Orizontul poeziei”, „Destinul literaturii” şi „Critica poeziei” formează un întreg ale cărui calităţi sunt coerenţa, simţul critic şi simţul artistic.
Gândirea modernă a scos din uz termenul „inspiraţie”, urmarea fiind că eu-l poetic a devenit răspunzător de tot ceea ce se petrece în „laboratorul de creaţie”: „Spre deosebire de Platon şi de gândirea tradiţională, care spun că poetul creează prin harul divin ce îl pătrunde, poetul şi teoreticianul modern consideră că poezia este creaţia exclusivă a aramei ajunse trâmbiţă [v. Rimbaud], a „spiritului care creează”, a eu-lui poetic sau artistic, aşadar creaţia acelei gândiri pe care am numit-o poetică. Poezia este creaţia gândirii poetice, gândire ce are capacitatea de a crea prin propriile forţe, deci fără sprijinul muzelor-zeiţe, al harului insuflat, al inspiraţiei divine. Gândirea poetică, se spune acum, este singura răspunzătoare de intrarea în lume a poeziei” (p. 17).