Ţinând cont că profesorul universitar Florea Firan scrie o monografie despre poetul Cuvintelor potrivite, intitulată Tudor Arghezi, treptele devenirii (Craiova, Fundaţia-Editura Scrisul Românesc, 2008), dintru început avem o garanţie de dublă comprehensiune: pe de o parte, una în cadrul mentalităţii olteneşti şi, o alta, în contextul unei spiritualităţi hermeneutice specializat sensibile la literatură.
Pentru a-l înţelege pe Arghezi şi a ni-l revela, spiritul critic porneşte de la o idee critică ce se află în centrul oricărei opere ce se foloseşte de lectori pentru a-şi afla o interpretare. Această idee este că opera constituie produsul unui „eu artistic”, diferit de eul biografic ca situare şi intervenţie „poietică”. Cu conştiinţa dificultăţii definirii univoce a „identităţii eului artistic arghezian”, profesorul Firan ne propune o perspectivă pertinentă asupra vieţii şi operei lui Tudor Arghezi. Monografia izbuteşte conturarea unei „biografii spirituale”, situată la intersecţia momentelor magnificente ale operei cu evenimentele existenţiale capitale ale vieţii de fiinţă biologică trecătoare. Planurile în care creaţia şi existenţa se iluminează reciproc sunt reţinute ca trepte ale devenirii.
Cartea îşi propune şi reuşeşte să „reconstituie etapele devenirii, a vieţii şi operei, în mod cronologic, marcând momentele de răscruce ale existenţei şi activităţii marelui scriitor” (p. 10). În termenii lui Hegel din „Prelegeri de istoria filosofiei” (Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. 30) ni se înfăţişează un Arghezi „esenţial”, înţeles prin dezvoltarea sa ca apt de „a deveni ceea ce este”. Cum ar spune Constantin Noica: aceasta ar fi „deveninţa” lui Tudor Arghezi. Sunt reţinute 12 trepte: obârşia gorjenească, copilăria şi adolescenţa, „regăsirea de sine”, „pamfletarul de excepţie”, „cuvintele potrivite”, „biletele de papagal”, „Mărţişorul”, „apogeul creaţiei”, „consacrarea academică”, „recunoaşterea universală”, „cântecul toamnei târzii” şi „conştiinţa posterităţii”.