L-am văzut de puţine ori pe profesorul academician Gheorghe Păun, dar întotdeauna am admirat arderea sa întru cultură, cu speranţa că poate, într-o zi voi ajunge şi eu la clubul iubitorilor de literatură, de aceea am spart tiparele prea strâmte ale timpului cotidian pentru a ajunge în sala Bibliotecii Judeţene unde avea loc lansarea volumului de poezie. Mai ales că, de la Ion Barbu încoace, scriitorii matematicieni sunt o surpriză şi o enigmă (incluzând aici şi pe epigramistul Nic Petrescu sau prozatoarea Anca Barbu).
Volumul „Teama de toamnă”, Editura Tiparg, Piteşti, 2009, este o construcţie fragilă, de o frumuseţe al cărei echilibru nu trebuie atins, dar care se înscrie perfect în regulile poeziei autentice. Sunt teme şi motive pe care autorul le îndrăgeşte, mai ales din literatura interbelică, dar pe care le recreează în spirit modern. Ca şi Lucian Blaga, Gheorghe Păun vrea să ne convingă că „veşnicia s-a născut la sat”, acolo unde streşinile de şiţă tremură trist şi ulcelele se înnegresc uitate-n uluci (Amiază, p. 9), sau, ca în copilărie, trec oi pe drum mânate de ciobani enormi în urma cărora ţărâna se ridică pufoasă şi gălbuie şi vântul izbeşte-n nucii de pe dealuri (Răvăşit, p. 22). Fie că este vorba de noaptea basarabă, când vedem cum „trec Basarabi îngreunaţi de zale/…Au diamante-n ochi şi pe paftale/Şi funigei în bărbi patriarhale” (Noapte basarabă, p. 25) sau de magnoliile cu miros ca de otravă când „turlele stafii se pierd înşurubate-n stele”, (Noapte cu Manole), de plânsul Anei care se aude din zid sau de Curtea Domnească („În fresce, roşu sfinţii-şi poartă faldul/ Veşmintelor cu tiv strălucitor/Prin curte nu-i picior de muritor/Şi din şopârlă-a mai rămas smaraldul”, Vară în Curtea Domnească, p. 32), poetul ne uimeşte cu puterea de a transcrie liric Istoria, cu majusculă ca dat al fiinţei umane şi ca blazon în umilita noastră devenire.