20 noiembrie
Se crează impresia… – ba nu, nu se creează, ci e deja ca şi creată, pentru că se vorbeşte-şuşoteşte printre ai noştri – că pe cineva a cam prins a-l deranja după-miezurile-de-noapte cu interminabil turneu de poker, în care se prind trei-patru din scriitorii români aici, în salon. Mă gândesc că nemulţumitul ar putea fi – pot şi greşi, dar mi se creează, totuşi, impresia că… – şeful delegaţiei scriitorilor greci. Poate şi din motivul că, uneori, el se arată de o băţoşenie sinonimă îngâmfării afişate şi parcă nu ar fi cazul s-o facă printre alţi colegi, care, se ştie, nu iartă împăunarea, pe care o taxează, în democratismul lor, ca pe un fel de prostie. Cred că în genere nu e în firea grecului, oricare, să-şi afişeze o mutră posacă, lipsită de cordialitate. Mai ales cordialitate colegială, pentru că nu e de imaginat că dânsul să fie un geniu sau cel mai important scriitor din cei 431 aflaţi aici.
Dar nu cred că pokeriştii, instalaţi pe partea mai înaltă a salonului, ca pe un podium, se vor lăsa prea impresionaţi de aluzia aia de parapon, deoarece nu produc, de fapt, nimănui deranj: cei care se retrag prin cabinele lor aud doar vuietul sau bufniturile valurilor.
Dimineaţa, ancorăm în portul Izmir, celebra Smirnă (până în 1922, când intră sub autoritate turcească) de altădată. Bineînţeles, are legătură nu cu „Smirna!” rusească – poziţie de drepţi milităroasă, ci cu aromitoarea smirnă răşinoasă, una din esenţele care, împreună cu tămâia, îi fusese oferită (ca ofrandă) pruncului Iisus de către Regii Magi. Mare urbea – cam 3 milioane de locuitori. Oraşul egeu (de ce nu s-ar putea spune şi astfel, odată ce e situat pe ţărmul Mării Egee? Uneori mi se pare că savanţii, scriitorii, alţii, suntem prea „respectuoşi” faţă de Dicţionarul nostru Explicativ, fără a încerca să-l mai şi completăm, să propunem noţiuni noi, să cumpănim dimpreună, la Academie, dar şi în mediul natural, viu al existenţei limbii române). Izmirul, al doilea din tripleta celor mai mari oraşe turceşti, între Istanbul şi Ankara.
Smirna – „Cetatea vieţii”, cu datele întemeierii sale apuse în mitologie. Avu biserică creştină încă de timpuriu. Dar şi spectacole cu lei, care ar fi trebuit să-l devoreze şi pe episcopul ce urma să fie cunoscut ca Sfântul Policarp. Însă, când mulţimea striga: „La lei cu el!”, se întâmplă că spectacolul la teatru feroce îşi încheiase reprezentaţia, astfel că episcopul Policarp, care refuzase să aducă ofrande pe altarul zeilor, fiind adeptul monoteismului întru Hristos, a fost ars.