În afară de faptul că publică la Perce-Neige, editură acadiană din Moncton (capitala Noului Brunswick), Jean-Philippe Raîche nu are nimic din profilul scriitorului minoritar acadian obsedat de trecutul de victimă al poporului lui şi de probleme identitare (cum e cazul in poezia lui Herménégilde Chiasson, de exemplu). Jean-Philippe Raîche vine din Acadia, ţară care nu e pe nici o hartă, cum ar spune Antonine Maillet, scriitoarea cea mai celebră a acestei regiuni pe care ea a reuşit sa o aşeze pe hărţile istoriilor literare si care a dramatizat problema identitară acadiană în piesa de teatru La Sagouine (1971). Maillet e prima scriitoare canadiană care a obţinut premiul Goncourt (în 1979 pentru romanul sau Pélagie-la-Charrette), recunoştinţă franceză (a unei scriitoare care a militat pentru prezervarea culturii franceze în America de Nord) care pentru acadieni a însemnat o victorie colectivă.
Jean-Philippe Raîche nu scrie în chiac (un dialect acadian din sud-est-ul Noului Brunswick) ca cei mai mulţi poeţi acadieni şi nici nu amestecă registrul francez cu cel englez ca să reflecteze mobilitatea lingvistică acadiană (şi pericolul constant al asilmilarii lumii anglofone majoritare din jur). Nu are sentimentul insecurităţii lingvistice în franceză. La el nu resimţi alienarea lingvistică a minoritarului acadian. El nu caută sa corecteze reprezentările clişeizate ale lumii lui minoritare, nu are obsesia periferiei şi nu polemizează cu literaturile hegemonice (fie ele franceze sau engleze) prin autoderiziune, ironie sau distanţare ca să îşi creeze un spaţiu de exprimare, precum mulţi din poeţii acadieni (Gérald Leblanc scrisese Elogiul chiac-ului în 1995). Dacă ar fi să caut mult, aş spune ca exilul ar fi un semn al unei identităţi definite ca minoritare dar exilul lui Jean-Philippe Raîche nu e forţat, ci ales cu băgare de seamă căci a venit la Paris cu mai bine de un deceniu în urmă pentru studii de literatură. Rămas aici, lucrează ca responsabil al literaturii şi cinematografului la Centrul Cultural Canadian.