Literatura italiană din ultimii ani a fost profund marcată de apariţia romanului Gomorra, prin care scriitorul Roberto Saviano aduce în centrul atenţiei, al conştiinţei publice, dureroase probleme ale economiei criminale care însângerează, de sute de ani, sudul Italiei. Tehnica lui Saviano se consumă în reelaborarea mitologizantă a unor evenimente reale, în descrierea cărora apar recurent aşa-zise “totemuri narative”, ce lasă loc la mutiple interpretări, la niveluri de lectură multiple.
Cu câtva timp în urmă, apărea în Italia (la Editura Einaudi, Torino 2008), un alt roman, Cinacitta, semnată de tânărul romancier Tommaso Pincio, cu tematică asemănătoare, dar elaborat într-o tehnică diversă, oarecum extremă şi, în acelaşi timp, clasică. Subtitlul romanului, “Memorii asupra delictului meu feroce”, plasează acţiunea în dimensiunea înspăimântătoare a individualităţii şi în universul înfricoşător al închisorii. Eroul este recluzat în temniţa “Regina Coeli” din Roma, condamnat la treizeci de ani, pentru că a ucis o femeie. Istoria povestită de el este istoria sa, din punctul său de vedere, având în fundal  un oraş care a suferit o metamorfoză fundamentală, ideală (sau, mai corect, supra-realistă), pe care autorul îşi propune să-l descrie în amănunt, ieşind, ca un duh, pe fereastra temniţei, pentru a rătăci în jurul Coloseum-ului.
Îndată ce atmosfera romanului devine oraşul Roma, distorsiunea devine impresionantă. Autorul îşi propune să descrie, pe un fundal deliberat supra-realist, instituţiile civile, aspecte fizice şi morale, materiale şi organizatorice ale Italiei contemporane, problemele cruciale ale unei societăţi provocate sau sfidate de mecanismele globale, capitala italiană devenind un fel de spaţiu al unui “film futuristic aiurit” sau nebun.
Viitorul prezentat de Pincio nu pare să fie situat prea departe temporal. Eul povestitor îşi aminteşte de evenimente petrecute într-adevăr în istoria recentă a Italiei. Dar, între timp, Roma a devenit o “capitală-coşmar”. Din punct de vedere ambiental, succesiunea de “ani fără iarnă” a dus la o încălzire globală insuportabilă: temperatura nu coboară sub cincizeci de grade; astfel, cea mai mare parte a locuitorilor a părăsit ţara, refugiindu-se în nordul Europei (în special, în Danemarca), dat fiind că aerul din Roma a devenit irespirabil.
Roma, în care “au rămas doar respingătorii”, a fost populată de chinezi, o adevărată invazie, care a transformat oraşul într-un fel de suburbie a Pechinului. Pe unda globalizării economice, chinezii au proliferat înspăimântător în subteranele oraşului, lucrând în laboratoare clandestine. După ce şi-au însuşit economia (sau, mai corect, când economia reală a sucombat în faţa celei “la negru”), au ieşit cu toţii la suprafaţă, oameni isteţi, dar “mignotte” şi “zombi”, vorbitori de un “pitgin italian”, caraghios şi ininteligibil, care-i face să se simtă străini pe autohtoni, care, în mod legitim, vorbesc italiana autentică.
Şi natura participă, plângăcios şi neputincioasă, la această stare de lucruri: este ploioasă şi ceţoasă, aceeaşi Chinatone a lui Ridley Scott, din “Blade Runner”. Aici însă nu există mutanţi, şi nici arheologii şi relicve tehnologice. Oamenii se îmbolnăvesc brutal şi incurabil de o boală letală, numită “morbul roman”, un fel de malarie incurabilă; îndată ce se constată contaminarea, bolnavii sunt duşi în Coloseum, care a devenit un fel de lazaret, unde cei internaţi supravieţuiesc în condiţii de sclavie postmodernă, tâlhăriţi, loviţi şi omorâţi de alţi emigranţi, de un drogat român sau de un killer albanez.
În interiorul celulei sale din închisoare, eroul îşi rememorează aventurile şi amorul său pierdut, dar de care nu se căieşte prea mult. L-au condamnat pentru că a înfipt un piron în fruntea unei prostituate chinezoaice. L-au numit, fără vreo urmă de fantezie, “monstru”: “Oricine elimină pe cineva cu un dram de exces e un monstru”. Nu are nimic de-a face cu un asasin: e un om fără coloană vertebrală, un “epuizat”, care îi contemplă pe ceilalţi (pe chinezi) cu o vinovată difidenţă, care nu se apropie nicicum de o eventuală credinţă sau ideal. Chinezii sunt oameni fără pasiuni, atenţi doar la interesele lor, dar, la nevoie, se pot coaliza împotriva unui inamic comun, care este, întotdeauna, un străin.
Eroul însuşi e o victimă a acelei “înţelepciuni” chinezesti, conform căreia, dacă vrei să faci ceva, fă-l pe altcareva s-o facă; dacă vrei să furi ceva, fă-l pe altcineva să fure. Fă în aşa fel încât vina ta să cadă pe altcineva. În acest fel, eroul reuşeşte să cadă în “acestă groapă de oraş”, după ce se îndrăgostise pierdut de o desfrânată, lăsându-se manipulat de singurul său prieten chinez, cu care juca adesea biliard şi cu care, ca în romanele lui Dostoievski, intra într-un raport aproape afectiv şi inevitabil degradant. Problemele sale încep cu o dragoste, se împlinesc cu un furt şi se desăvârşesc cu acceptarea inevitabilităţii propriului destin: “M-am gândit că acum am devenit un tâlhar. Un tâlhar în fugă, cu o târfă chinezoaică. E singurul lucru minunat care mi se putea întâmpla, în toată viaţa mea”. Acest fatalism reprezintă sinteza unei aventuri umane şi sociale, care nu mai cunoaşte imperative categorice, etici publice sau moralităţi private.
În această mucilagine antropologică, descrisă de Pincio, se regăseşte mult din pesimismul societăţii contemporane: o societate care a pierdut punctele de referinţă, codurile şi galateii, fiecare sfârşind prin a se înscrie pe traiectoria excluziunii sociale.
Identificăm, în acest roman, rezonanţe orwelliene (dar fără dimensiunea profetică a criticului regimurilor totalitare comuniste!), câte ceva din realismul filmelor americane despre Chinatown (dar în care realismul nu e la el acasă…). Avem în faţă, mai degrabă, fresca fantastică, “supra-  realistă” (şi am uzitat aici, în mod sugestiv, de cratimă), a unei societăţi italiene contradictorii, frământate de coşmaruri populate de stafiile “străinilor”, ale “emigranţilor chinezi” (şi nu numai chinezi: prezenţa “monştrilor” sociali de origine română şi albaneză e relevantă…). Pincio ne prezintă un cetăţean italian frustrat, iremediabil resemnat: avocatul mizerabil şi ineficient este, probabil, o parodie a justiţiarilor kafkieni. Ar fi constructiv dacă romanul Cinacitta al lui Tommaso Pincio ar fi receptat ca un semnal de alarmă pentru “implozia morală” pe care o înfierează, aşa cum, constructiv, a fost receptat romanul Gomorra al lui Roberto Saviano: doar aşa ar putea aduce o cât de mică contribuţie la construirea unei societăţi “romane” autentice, a unei “cetăţi” în sensul deplin al cuvântului, o cetate care să nu fie prin nimic mai prejos de Roma istorică, o cetate multiculturală, multietnică, dar în stare – prin identitatea sa puternică, afirmată şi pregnant definită – să metabolizeze şi să integreze elemente alogene importate din diverse părţi ale lumii (atât din îndepărtata China, cât şi din mai apropiatele România şi Albania…). Ar fi semn de înţelepciune şi maturitate depăşirea stării pe care o deplânge autorul acestui roman, a condiţiei de minoritari în propria cetate şi de refugiaţi în locuri (străine, nord-europene) vizibile, pentru a putea construi generaţia viitorului, comunitatea pe care cu toţii şi-o doresc.