Iluzia conservării trecutului

S-a constatat de mult fragilitatea memoriei istorice. Aproape toate documentele de hârtie sunt destinate să se deterioreze, o dată cu trecerea timpului. Dar şi obiectele din fier sau bronz sau piatră – nu se pot conserva la infinit în forma lor originară. Este tema pe care o abordează Alexander Stille, La memoria del futuro. Come sta cambiando la nostra idea del passato (Memoria viitorului. Cum se schimbă ideea noastră despre trecut), Mondadori, Milano 2003, 346 pg.
Sfinxul egiptean, pus de pază lângă piramide, s-a conservat vreme de milenii pentru că a fost îngropat în nisip până un secol şi jumătate în urmă, excepţie făcând capul. Azi, Sfinxul nu se mai află în mijlocul deşertului, ci al cetăţii care a crescut în jurul său şi care îl ameninţă, cu străzi, automobile, restaurante, canalizare şi gaze de eşapament. Totul se sfărâmă. Piramidele erau îmbrăcate în granit, pentru a străluci în lumina soarelui. Iar Sfinxul era vopsit în culori vii. Azi, din granit şi culori n-a rămas nici urmă. Şi statuile greceşti erau cândva colorate; astăzi, vopseaua nu mai există.
Dorinţa de a conserva trecutul este un fenomen modern, care, cel puţin parţial, este destinat falimentului. Prea puţin, dacă nu chiar nimic, nu se poate conserva în timp. În plus, tehnologiile moderne par să ameninţe definitiv orice. În timp ce tăbliţele de argilă ale sumerienilor sau manuscrisele medievale pot fi citite după atâtea secole, sunt suficiente câteva decenii, pentru că benzile magnetice, fotografiile, filmele, microfilmele şi memoriile informatice să rişte distrugerea prin ştergere. Până şi cărţile moderne, tipărite pe hârtie din pastă acidă se vor reduce în pulbere.
Iar noi — niciunul din noi  – nu putem reconstitui, din memorie, un trecut exact aşa cum a fost el. Şi asta, nu doar pentru ca ne lipsesc informaţiile, ci şi pentru că noi cunoaştem şi rezultatele evenimentelor, ceea ce ne poate conduce spre piste false. Mentalitatea celui care cercetează evenimente trecute e diferită de a aceluia care le-a trăit, iar o astfel de diversitate interpune diafragme între trecut şi prezent. Iată de ce munca istoricului e delicată, e supusă unor neîncetate completări şi rectificări.
Cartea lui Stille e destul de interesantă, uşor de citit, dăruind cititorului numeroase pagini de divagaţie, de anecdote, fără să piardă din vedere scopul pe care şi l-a propus.
Despre chinezi, aflăm că au o concepţie cu totul diferită de a noastră despre arheologie. Pentru ei, o copie bine făcută poate substitui originalul. Cu câţiva ani în urmă, Muzeul Smithsonian din Washington a refuzat să expună nişte copii moderne ale unor clopote primite din China, fapt pentru care autorităţile chineze s-au ofensat, dat fiind că le considerau echivalente celor originale. În Orient, a copia nu înseamnă a falsifica. Palatul imperial din Pechin, construit din lemn în secolul al XV-lea, a fost distrus de incendii de mai multe ori şi tot de atâtea ori refăcut şi repictat: şi totuşi, este vizitat ca şi cum ar avea o viaţă pluriseculară.
Dar şi în Occident a existat îndeletnicirea, până nu prea demult, de a completa statuile cărora le lipseau picioare sau braţe sau alte părti ale corpului, recurgând la fantezia sculptorilor moderni. Unul din cei care a refuzat categoric o astfel de activitate a fost Antonio Canova, în secolul al XVIII-lea.
Cine ştie dacă nu cumva, în viitor, se va reveni la arta falsificării. În primul rând, datorită conştiinţei că puţin sau nimic nu poate fi menţinut integru. Apoi, pentru că va fi nevoie să protejăm cetăţile antice de agresiunea turistică şi ecologică. În Piaţa Capitoliului din Roma, statuia ecvestră a lui Marc Aureliu a fost înlocuită cu o copie. Iar caii din Piaţa San Marco nu sunt cei originali. Cine ştie dacă n-ar fi cazul ca această atitudine să se extindă, pentru a putea păstra cât mai mult posibil opere pe care, oricum, timpul le macină iremediabil.