„Doar soarele poate vedea spinarea condorului, capul lui pleşuv, gâtul său zbârcit. Numai soarele îi cunoaşte singurătatea.”
Eduardo Galeano

Raqchi este ultimul sit arheologic înainte de intrarea în zona platourilor înalte, punó, cum o numesc peruanii. Mărginită de munţi înalţi care depăşesc adesea 6.000 de metri, dar care la altitudinea de 4.000, la cât este situat altiplano, par mici – de aici se văd doar vârfurile Anzilor – punó a fost odinioară un teren fertil disputat între triburile aymara, quechua, urcos, colla şi altele. Incaşii au cucerit-o abia la jumătatea secolului al XV-lea. Motivaţia dominaţiei lor a fost că descind din populaţia mitică provenind din Isla del Sol, din mijlocul lacului Titicaca, ape din care au ieşit zeii lor primodiali. După cucerirea spaniolă, pe când încă nu fuseseră descoperite rezervele de argint din minele de la Potosi, teritoriul a fost râvnit de aceştia. Foarte bogată odinioară şi, în consecinţă, foarte populată, astăzi de-abia de zăreşti câteva aşezări risipite pe întinsul celor aproape 500 km pe care îi străbatem.  De n-ar fi turmele de lama şi alpaca, s-ar putea crede că locul e pustiu. Uneori, în marginea platourilor înalte, acolo unde câmpia şi muntele se întrepătrund, mai pot fi văzute, răzleţite, suratele nedomesticite ale camelidelor, viguna şi guanaco. Despre cea din urmă, cineva, cu mult umor, a afirmat că este făcută „din bucăţile destinate altor animale, neutilizate pentru că sunt de… mâna a doua”.