Debutul literar al scriitorului Toma Biolan a avut loc în revista „Argeş” în iulie 1967. Atunci l-am cunoscut şi eu, cu 43 de ani în urmă, şi din primul moment ne-am împrietenit trainic. Vreme de peste cinci ani am fost colegi la redacţia revistei, după care drumurile noastre au luat direcţii diferite, dar prietenia a rămas.
S-a născut la 1 septembrie 1941, în comuna Cobia de Sus, judeţul Dâmboviţa. Părinţii: Ion şi Ana Biolan. Şcoala elementară a absolvit-o în comuna natală, apoi Liceul „Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte (1959), după care a urmat Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1964).
În decursul vieţii sale nu s-a bucurat de prea multă sănătate şi nici de răsfăţ din partea contemporanilor. Dar asta nu l-a descurajat şi, de-a lungul a peste trei decenii de activitate, a lăsat o operă literară meritorie, compusă din versuri, proză umoristică, schiţe, aforisme, numeroase mape cu manuscrise aflate în fişierul electronic al Bibliotecii Judeţene „Dinicu Golescu” din Piteşti, piese de teatru pentru copii, povestiri pentru copii şi bunici etc.
Scrierile sale numără peste 18 titluri de volume şi plachete. Referinţe critice la adresa operei sale au făcut: Al. Piru, Geo Dumitrescu, Laurenţiu Ulici, Mihail Diaconescu, Sultana Craia, Val Condurache, Paul Everac, Petru Mihai Gorcea, Sergiu I. Nicolaescu, Virgil Diaconu, Marin Ioniţă, Ion Lică-Vulpeşti, Mircea Bârsilă ş.a. Scrierile lui Toma Biolan pătrund în inima cititorului.
Îmi amintesc că în activitatea redacţională făceam împreună, cu multă plăcere, colaţionarea materialelor primite ce urmau să fie publicate în paginile revistei. Aveam grijă să găsim un colţ mai izolat din cuprinsul redacţiei, unde puteam să facem în tihnă şi nederanjaţi comentarii şi aprecieri pe marginea textelor. Era o reală plăcere. În timpul liber făceam plimbări pe jos în parcul Pădurii Trivale, împreună cu soţia sa, Virginia, cu Doru Moţoc şi alţi colegi. Aerul oxigenat al pădurii avea un efect cât se poate de tonic şi relaxant.
Obişnuiam să ne adresăm cu apelativul „neică”, uneori chiar cu forma populară „nea” (în sensul bun de „nene”). Într-una din zile a trecut pe la redacţie profesorul şi scriitorul Marin Găiseanu. Acesta avea o comportare foarte delicată (suferise multe oprelişti de ordin politic) şi nu voia să dea impresia că a venit special pentru a-i fi publicate scrierile. De aceea folosea o formulă „ajutătoare”, pretextând că a trecut întâmplător prin redacţie, motivând cam în felul următor:
– Ei, avusei nişte lucernă de cosit pe aiciea!
Acum treaba hazlie era că, într-adevăr, avea nişte pământ pe care semănase lucernă, dar lotul respectiv se găsea tocmai pe la Moşoaia (iar până acolo erau cam 15-20 de kilometri!…).
Atâta i-a trebuit lui Toma, să-i reproduc o singură dată justificarea domnului Găiseanu, că apoi de câte ori ne revedeam pe undeva, lua o mină şugubeaţă şi rostea misterios, în şoaptă, cu mâna dreaptă mascând mişcarea buzelor:
– „Av’sei neşte lucernă p-acilea”.
Acestea erau puţinele momente de destindere. O dată cu venirea echipei Tomozei, lucrurile au luat altă turnură.
După atâţia ani îmi revin în memorie versurile primei sale poezii din volumul de debut „Templu grec”, apărut în Biblioteca Argeş, nr. 5, martie 1970: „Ne-ar mai trebui la fiecare/câte-un cer cu Dumnezeul separat,/neştiind decât a binecuvântare/să-şi ridice degetul uscat/ Şi-am trăi în dulce armonie/miel cu lup, găină cu hultan;/nimeni nu s-ar zbate-atât să ştie/unde e zăpada de mai an./Însă arde iar la afinţit,/ pravilele spre cenuşă trec./Doamne, bălării m-au năpădit,/ca pe un fragment de templu grec!” („Ne-ar mai trebui”).
Şi-mi mai stăruie în amintire un aforism din volumul „Idei căzute pe gânduri”, 2005, care chiar m-a pus pe gânduri: „Mulţi s-au îmbogăţit uimitor peste noapte. Nu se ştie de ce, dar tocmai atunci Justiţia dormea dusă”.
Toma Biolan a trecut în Eternitate la 18 iunie 2004.
Este de dorit ca amintirea sa să dăinuiască în timp. La 1 septembrie, toamna aceasta, ar fi împlinit 69 de ani!… Să nu lăsăm ca peste scrierile sale şi peste personalitatea sa să năpădească bălăriile uitării!