* „Punctul I. moto: „Cinicul nu plânge, îţi sparge capul. Tu alegi dacă sunt texte sau bolovani”. Acest manifest se constituie ca o reacţie împotriva oricărei lipse de reacţie; el nu are de a face cu postmodernismul, deprimismul, fragmentarismul şi alte –isme mai mult sau mai puţin patetice aflate alături de subiectul numit „poezie sau literatură de calitate”, ci îşi trage seva din textele celor care luptă pe baricade, acele personalităţi care pot fi luate ca model de viaţă, unde imperativele sunt: a nu fi un om-de-rahat, o persoană care se mulţumeşte să publice volum după volum şi să-şi scrie pe frunte: „poet român indispensabil, glorios, ave cezar”, ci luptă pentru drepturile umane încălcate grav în societatea românească de după 1989”. (Liviu Ofilianu, începutul Manifestului Literar al Şcolii cinice moderne, în Algoritm literar, nr. 2/iulie-august-septembrie 2010).
* Mai există România? „Beau o cafea cu un vechi şi bun prieten şi întrebarea lui mă descumpăneşte. Înţelege şi se explică: s-ar părea că România mai există de vreme ce ţiganii români au fost expulzaţi din Franţa într-o ţară cu acest nume. România ar mai exista şi pentru că, o dată pe lună sau mai des, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi unul sau altul dintre comisarii Europei aterizează la Bucureşti pentru a constata ce le mai fac supuşii îngropaţi în datorii până peste cap şi a-i chema la ordine. Ar mai fi o dovadă că există de vreme ce un tembel suspect de îndată ce-a ieşit în stradă e trimis sa se joace de-a spionul în Rusia. S-ar putea de asemenea să mai existe si pentru că trupe străine se antrenează pe teritoriul ei pentru noi războaie. Dacă se pune la socoteală că populaţia şi-a reales năucă un Preşedinte şi un Parlament, că Preşedintele şi-a oferit un Prim-ministru şi acesta a încropit un guvern şi tot ce vine cu cineva mai slab de înger, mai naiv, mai plictisit sau mai cinic ar putea chiar crede că această Românie de douăzeci de ani aproximativă continuă să existe” (Constantin Stoiciu, în Cultura, nr. 34/2 septembrie 2010).
* „nu/mai adie/nici o speranţă/nu/mai bate/ nici un gând/ răzvrătit/marea e-n criză…/pe corabia/ muribundă/ostenit după băi/de mulţime/ matelotul/moţăie la timonă/se trezeşte/din/ visul de aur/şi răcneşte/pieziş/ către ţărmul pustiu / să / trăiţi / bine / sub cerul/sărac” (Marcel Lucaciu, în poemul omagial Matelotul din Caiete Silvane, nr. 67-68/august-septembrie 2010). n „Uitarea: o virtute în stare naturală” (Gheorghe Grigurcu, în Convorbiri literare, nr. 8 (176)/august 2010).
* „…orice critic literar, când concepe o istorie a literaturii, parţială sau exhaustivă, stabileşte valori în funcţie de gustul propriu, îşi motivează apoi alegerea, pariul. Criticul literar este, în esenţă, un avocat al unui autor sau al unei cărţi, uneori este avocatul apărării, alteori al acuzării. Istoricul literar este însă mai mult decât criticul literar, el este avocatul unei literaturi”. (Adrian Alui Gheorghe, în Baaadul literar, nr. 3 (14), august 2010).