I.Vladimir Streinu – onoare şi datorie

A scrie despre Vladimir Streinu este o onoare şi o datorie. O onoare pentru că este, cel puţin pentru mine, mintea cea mai strălucitoare a criticii literare româneşti de la E. Lovinescu încoace. A căutat, precum temerarii aventurieri de odinioară plecaţi spre descoperirea nisipului aurifer, acel filon de genialitate ascuns în fibra operei literare, unicul şi inexplicabilul mister al creaţiei. Studiind cu atenţie pe predecesori şi insistând asupra criteriului estetic în critica lui Titu Maiorescu, a originalităţii în cea a lui Mihail Dragomirescu, făcând cu multă atenţie portretul ,,profesorului de liceu’’ adevărat general al literaturii interbelice, E. Lovinescu, Vladimir Streinu asimilează toate aceste elemente viabile în opera lor şi trece dincolo, unificând în paginile sale de dezbatere asupra problemei criticului literar această experienţă a predecesorilor cu experienţa contemporană lui Bergson, Taine, Gabriel Marcel Thibaudet.
Şi este o datorie pentru că, acum, umil profesor al Colegiului Naţional I.C. Brătianu Piteşti, recunosc cu pios sentiment de dragoste paşii tânărului timid care venea aici în 1912 din comuna argeşeană Teiu, adus, ca şi Eminescu, la ambiţioase studii de autoritatea unui tată care visa pentru feciorul său o carieră solidă.
Descopăr în arhive cu ,,tremur în mâini’’ paginile de debut ale tânărului la societatea Junimea, pentru ca din 1920 tânărul să urmeze, ca şi mine mai târziu cursurile prestigioasei facultăţi din Bucureşti, de unde au răsărit atâţia oameni de seamă în cultura noastră.