Descopeream, cu doi ani în urmă, în Ion Munteanu, pe care-l cunoscusem şi-l preţuisem ca jurnalist în primii ani ai deceniului trecut, nu doar un cercetător fin şi aplicat în domeniul filosofiei (a oferit publicului interesat o lucrare solidă consacrată lui Blaga – fruct al unei investigaţii doctorale întinse pe mai mulţi ani), ci şi un poet cu uşoare recurenţe baladeşti-ironice pe linia Tonegaru-Stelaru. Nu citisem – de vină, pe lângă aleatorul din informarea noastră în sistemul editorial de azi, a fost şi modestia autorului – culegerea sa de proze scurte, apărută în 1995, sub titlul Moartea plănuită a lui Leonard Antschel. Iată că Ion Munteanu recidivează, narativ, cu o nouă culegere, sub titlul nu mai puţin provocator şi uşor intrigant, Supuşii regelui de ceară, recent tipărit de editura craioveană Autograf MJM.
Structura narativă a cărţii reface, aproape în detaliu, pe cea a primei culegeri: treisprezece naraţiuni numerotate, cu motto-uri, cu câteva excepţii, prin care autorul pare să arunce cititorului-complice o cheie de lectură; titlul propune o ambiguitate congeneră palierului fantasticului întreţinut deschis (aproape) în fiecare naraţiune, trimiţând, într-o simbolistică asumat sugestivă, la supunerea (ca ascultare: „supuşii”) unui „rege” care refuză, statuar, cum ni-l închipuim, istoriile povestite; aş mai adăuga că, atent la arhitectura cărţii, Ion Munteanu are grija – şi inspiraţia – de a-şi disemina, prin geografia lumii „arhivate” estetic, câteva nuclee coagulante ce sfârşesc prin a alimenta impresia de construcţie romanescă. În definitiv, fără a şi-o fixa ca sursă directă, tehnica e veche şi ne duce cu gândul la faimosul Decameron boccaccesc, cunoscută sub denumirea de „povestire în ramă”.