Cei care, referindu-se la literatura română, consideră că actul creator al conaţionalilor este văduvit de har şi, ca atare, gratificarea prin lectură trebuie căutată în traduceri (care deţin topul vânzărilor în librăriile româneşti) sunt invitaţi să ia de urgenţă act de apariţia editorială a unui roman de excepţie semnat de Liviu Cangeopol: Zâmbetul, Portret al ţărmului la asfinţit (Humanitas, Bucureşti, 2007).
Reîntoarcerea la locurile natale rămâne un deziderat greu de înfrânat chiar şi la cei mai îndârjiţi exilaţi, cărora li s-a spulberat orice speranţă că rechemarea devine posibilă ori că lucrurile de acasă se vor schimba în bine vreodată. În asemenea cazuri, o vizită virtuală poate fi realizată prin activarea memoriei cu scopul de a readuce în prim-plan trăiri în locurile de mult părăsite. În cuvântul său înainte, autorul mărturiseşte că a „scris această carte ca să mă eliberez de trecut” şi nu ne îndoim că aceasta i-a fost motivaţia. Însă, după ce a parcurs cartea, cititorului îi va fi greu să accepte că „eliberarea de trecut” s-a înfăptuit cu adevărat. Căci, tot în prefaţă, autorul citează spusele lui Mihai Ursachi „nu-ţi poţi iubi ţara decât trăind departe de ea”. În condiţiile în care autorul şi-a refăcut cu succes viaţa în afara ţării, s-ar putea argumenta că, mai degrabă decât o „eliberare de trecut”, Liviu Cangeopol comite o „împăcare cu trecutul”. Nenumăratele momente trăite altădată, pe care eroul său Filip Mircea Gheorghiu le retrăieşte aievea cu ocazia revenirii pe meleagurile natale, pentru a fi prezent la înmormântarea tatălui său, sunt marcate de detaliul şi intensitatea proprii unor stări de subjugare greu de lepădat.
Această subiectivă constatare asupra intenţiei autorului de a se elibera de trecut se adresează mai ales afecţiunii pe care o păstrează orice om faţă de locul în care s-a născut şi în care şi-a trăit copilăria, adolescenţa şi o parte din tinereţe.