Tocmai absolvisem Liceul de Cultură Generală (astăzi Colegiul Naţional Dragoş Vodă) din Sighetul Marmaţiei, când am „descoperit” la un chioşc de difuzare a presei din Cluj-Napoca (septembrie 1970) excelenta revistă Argeş. Mă aflam în urbea de pe Someş la „sesiunea de toamnă” pentru admitere la „sociologie”. Eram împreună cu Gheorghe Pârja (astăzi gazetar şi poet de excepţie), care debutase, încă elev fiind, la Preparandia sigheteană (Liceul Pedagogic), cu poezie, girat de prozatorul Alexandru Ivasiuc, în Luceafărul lui Ştefan Bănulescu. Aveam „cartierul general” în două valize „cazate” la „bagaje de mână” în gară. Într-una din zile îl văd răsfoind o carte pe care tocmai o cumpărase de la Librăria Universităţii. Era Poezii de dragoste de Gheorghe Tomozei. Avea o copertă imposibilă, de culoare… roz (!) dar… „Noaptea, năvălitorii îşi trăgeau cizmele/şi caii de sărbătoare/intrau în casa poetului,/făceau lumină aprinzându-i părul/şi-n patul de zăpadă se-azvârleau/silindu-l să rămână şi să-i vază/cum se culcau cu versurile lui”. „E mare. A fost coleg cu Labiş. Acuma e redactor-şef la o revistă literară din Piteşti. Argeş. Este comparabilă cu revistele literare din Capitală.”
Nu mai ţin minte ce număr am cumpărat. Dar ţin minte câteva „semnături”: Ştefan Augustin Doinaş, Ion Negoiţescu, Nichita Stănescu, Ion Caraion, Radu Cârneci, Cezar Baltag, Dan Rotaru, Miron Cordun şi… şi mai ales „miza” dublă a Argeşului: pe de o parte, aceea de a „aduce” valorile lumii în… Argeş, iar pe de altă parte, de a promova literatura de calitate a argeşenilor, dar şi a altor „amărăşteni provinciali” în România. În acest sens, revista nu poate fi asemuită cu nici o altă revistă din „provincie” din aceea vreme.
 
40 de ani! Au trecut, iată, patruzeci de ani! O vârstă mai mult decât onorabilă pentru o revistă literară, mai ales dacă aceasta a apărut şi apare într-un context halucinant cum a fost şi este societatea românească. Din păcate, din motive  care nu ţin de „politica” revistei, multe din provocările intelectuale lansate de Argeş mai sunt încă ignorate de unii oameni de cultură din ţară. Publicaţia este necunoscută încă pentru mulţi studenţi filologi şi profesori de limba şi literatura română, cititori.
Până la urmă, viaţa unei publicaţii de cultură îşi măsoară curgerea nu neapărat după dimensiunea sa calendaristică, ci după tensiunea spirituală pe care o depozitează în fiecare număr. Sau după capacitatea de propagare a acesteia. Cred că o publicaţie de genul Argeş-ului trebuia să apară în Piteştii acelor vremi, după cum o publicaţie de aceleaşi dimensiuni ar fi trebuit să apară şi în Maramureş.
„Demersul individualist” al Argeş-ului a reprezentat şi reprezintă un argument că îndelung deplânsa ariditate culturală provincială poate produce şi altceva decât complexe şi inhibiţii.
La 40 de ani de la apariţie, revista Argeş nu-şi dezminte ţinuta intelectuală şi energia combativă. O dată cu experienţa, spiritul său critic s-a mai domolit, luându-i locul o privire tot mai lucidă şi mai nuanţată asupra realităţilor noastre literare. Din această perspectivă văd prestaţia de până acum a „salahorilor” şi a colaboratorilor de la Argeş ca pe o performanţă a vieţii noastre intelectuale. Totodată, vârsta revistei ne îndreptăţeşte a o judeca fără părtinire, drept ceea ce a fost şi este – o revistă exigentă, la standardele naţionale ale dezbaterilor de idei, cu un program estetic ferm, vizând libertatea creaţiei. Nu cred să le fi fost şi mai ales să le fie uşor redactorului-şef, Jean Dumitraşcu, secretarului de redacţie, Simona Fusaru, redactorilor, Marin Ioniţă, Dumitru Ungureanu, Dumitru Augustin Doman şi Radu Aldulescu, să-şi impună preferinţele şi opţiunile pentru o literatură în spiritul vremii.
Noua conducere a Argeş-ului îşi „declară” scopul integrării culturale a „provinciei” (ghilimelele sunt puse doar pentru a atrage atenţia asupra termenului) şi depune eforturi concrete ca revista să devină un mijloc de comunicare pentru oamenii de cultură din întreg spaţiul limbii române. Pe scurt, revista Argeş, este una dintre cele mai bune reviste culturale de la noi. Ambiţioasă şi elegantă, sobră şi fermă în acelaşi timp, revista, până acum, şi-a onorat numele de… Argeş oprind scurgerea, „în undele sale”, a vulgarităţii, a frivolităţii şi imposturii, susţinând pe cei care văd în scris un act… vital.
Evoluţia Argeş-ului o văd prin extinderea „arealului” de cuprindere a colaboratorilor şi, mai ales, a cititorilor. În acest sens oare câte biblioteci publice o oferă cititorilor lor? Dar poate că şi ştiţi… Lumea ar trebui informată că voi existaţi.
„La mulţi ani, Argeş-ule!”