ion focsaAlex. Kiriţescu (1888-1961)

Când am deschis ochii în teatru, autorul Gaiţelor era de mult celebru împreună cu colegii de generaţie Tudor Muşatescu, Victor Eftimiu, Mircea Ştefănescu, Mihail Sorbul, Victor Ion Popa, Gimy Zamfirescu, Camil Petrescu, Lucian Blaga, G. Ciprian şi mezinul Mihail Sebastian a marcat un moment foarte important în istoria teatrului românesc sub sigla dramaturgia interbelică. Aceşti dramaturgi valoroşi au creat piese de neuitat şi, prin succesul lor la public (atestate seară de seară prin aplauze), au devenit, peste ani, CLASICII NOŞTRI.
Fiul modestului ceferist s-a născut în Piteşti, pe strada Crinului. A mai avut un frate, Nicu, ofiţer de carieră, care s-a convertit la teatru devenind şi el autor, scriind printre altele piesele Un erou şi Ion al vădanei, apoi s-a orientat spre regie, în special spre operete.
Alexandru, încă de pe când era student la Facultatea de litere şi filosofie a fost remarcat de profesorul de literatură franceză, celebrul Pompiliu Eliade, care tocmai fusese numit director general al Teatrului Naţional, înlocuindu-l (cam forţat) pe Alex. Davila. Eliade îi propune tânărului student să intre în teatru, mai întâi copiator de roluri (cum a fost şi Eminescu), maşina de scris, deşi inventată, nu ajunsese şi pe meleagurile noatre. Fiind un element destoinic, a fost avansat şef de cabinet, iar în cele din urmă a fost numit inspector al teatrului. Fermecat de lumea miraculoasă în care intrase, începe să scrie şi din gazetar şi cronicar dramatic a devenit dramaturg.
Debutul şi l-a făcut pe scena Naţionalului, în 1914, cu piesa Învinşii, din distribuţia căreia făceau parte artişti de frunte: Aristide Demetriade, Tony Bulandra, Ion Livescu, Ion Iancovescu, G. Ciprian şi Lucia Sturdza-Bulandra. Spectacolul nu s-a bucurat de succes, s-a jucat numai de patru ori, ceea ce a însemnat un eşec.
Autorul, puţin descurajat, se întoarce la vechile lui colaborări de la Rampa, Lupta şi, mai ales, Adevărul, unde avea o rubrică mult gustată de cititori Balta cu broaşte. Şi totuşi îi lipseau aplauzele, succesul imediat, dacă se poate şi chiar s-a putut. Împreună cu doi prieteni începe să scrie reviste pentru Teatrul Cărăbuş al lui C. Tănase. Toţi trei au hotărât să le semneze cu un pseudonim, format din prima silabă a numelui, aşa a apărut pe afişe autor… DURSTOIKIR.
Va reveni, peste câţiva ani, la Naţional, de data aceasta cu mai mult noroc, cu noua piesă Marcel&Marcel sau Anişoara şi ispita (1928) care s-a bucurat de o bună primire din partea publicului şi chiar a presei. De altfel, cu ea, cu această piesă, Anişoara şi ispita (titlul rămas definitiv), Kiriţescu îşi începe Trilogia burgheză, urmează Florentina (1931) şi se încheie cu cea de-a treia premieră Gaiţele (1934). Este foarte interesant cum un actor poate schimba destinul unei piese. Dacă în 1930 (când s-a jucat pentru prima dată la Teatrul Regina Maria sub vechiul titlu Cuibul de viespi, cu d-na Bulandra în rolul „Duduleanca”) piesa a căzut, reluată peste câţiva ani la Teatrul Naţional succesul a fost colosal datorită, în special, memorabilei creaţii a Soniei Cluceru. Din distribuţie mai făceau parte Aura Buzescu, N. Bălţăţeanu, Marioara Zimniceanu, Nataşa Alexandra, Maria Voluntaru şi alţii.
Cu Gaiţele se încheie trilogia şi piesa primeşte Marele Premiu al Teatrului Naţional. Doi ani mai târziu îşi începe Trilogia Renaşterii cu piesa Borgia. Premiera a avut loc la 10 februarie 1936, tot pe scena Teatrului Naţional, iar regizorul Soare Z. Soare a apelat, pentru rolul titular, la compatrioata noastră Maria Ventura de la Comedia Franceză din Paris. Aceasta a ezitat la început să accepte, din două motive: eroul Cezar Borgia era un tânăr, de aproximativ 20 de ani, şi ea se apropia de 50, iar celălalt motiv era şi mai îngrijorător –  trebuia să joace în travesti.
Dar cu marele ei talent le-a biruit cu succes pe amândouă. Bineînţeles şi cu ajutorul unei distribuţii strălucite: Romald Bulfinschi, George Calboreanu, Alex. Critico, Marieta Anca şi A. Pop Marţian.
Cea de-a doua piesă a trilogiei, Nunta din Perugia, a fost jucată în seara de 19 ianuarie 1947 în sala Liceului Sf. Sava, remarcându-se inegalabilul Emil Botta: alături de el mai jucau Agepsina Macri-Eftimiu, N. Făgădaru şi tinerele şi talentatele actriţe Lia şi Anca Şahighian, Doina Tuţescu şi Raluca Zamfirescu. De data aceasta, regia i-a fost încredinţată regizorului italian Fernando de Cruciati, care lucra de mai mulţi ani la Teatrul Naţional. Cunoscând bine atmosfera epocii, nu i-a fost greu să o redea prin decorul monumental, prin muzica specifică şi mai ales cu ajutorul coregrafiei, care făcea legătura dintre numeroasele tablouri. Era o încântare să-i urmăreşti dansând pe excepţionalii Trixy Checais şi Vera Proca. Şi trebuie să amintesc că această piesă s-a jucat şi la Teatrul Davila, în 1974, pusă în scenă de C. Dinischiotu, unde am jucat alături de Dem. Niculescu, Julieta Strâmbeanu, Petre Dumitrescu, Angela Radoslavescu şi alţii.
Trilogia Renaşterii se încheie în 1948 cu premiera Michelangelo, dar despre acest spectacol voi vorbi în continuare pentru că am fost implicat direct. Deocamdată am vrea să amintim că ultimele două piese au beneficiat de o documentare temeinică, direct la faţa locului, pe vremea când autorul a stat mai mulţi ani la Roma în calitate de consilier la Ambasada română. Opera lui Kiriţescu este mult mai bogată şi foarte diversă. Amintim în treacăt şi de celelalte piese: Lăcustele, Intermezzo şi Dictatorul, precum şi cele două operete Ruxandra şi Timotei şi Tarsiţa şi roşiorul. De un mare succes s-au bucurat prelucrările Dama cu camelii, Nana şi Frou-Frou, ca şi numeroasele scenarii scrise pentru Radio, care au îmbogăţit Fonoteca de aur.
Şi am lăsat la sfârşit ultima piesă, Moş Teacă. Sigur, ca actor nu am căderea să emit judecăţi de valoare asupra operei sale (aceasta e treaba cronicarilor), noi, actorii, avem altă percepţie atunci când citim o piesă de teatru. Dacă e comedie trebuie să se râdă copios, iar dacă e dramă trebuie să se scoată batistele din poşetă, fără această dilemă nu se asigură succesul dorit.
Aşa că, în cele ce urmează, îmi propun să vorbesc nu despre autor, ci despre omul Kiriţescu. L-am cunoscut foarte bine şi pot spune că m-a onorat cu prietenia lui. Eram tânăr actor la Naţional şi regizorul italian care mă aprecia începuse să mă distribuie din ce în ce mai des şi chiar în roluri importante. Astfel am jucat în Bădăranii (partener direct al marii actriţe Eugenia Popovici) şi în Evantaiul, a aceluiaşi Goldoni.
Punând în scenă Michelangelo, m-a distribuit în ucenicul Francesco, care parcurge alături de meşterul său o viaţă de om, de la 20 de ani la 60. Ce bucurie pentru un tânăr actor să fie partenerul marelui I.G. Storin. A fost un mare spectacol, iar confruntarea dintre Michelangelo şi Papa Giulio al II-lea era un moment de mare artă, căci se confruntau doi titani, Storin şi Bălţăţeanu, alături de ei străluceau în alte roluri Elvira Godeanu, N. Motoc, Titus Lapteş, Chiril Economu, Cezar Rovintescu şi alţi 50 de actori şi figuranţi.
Cu ocazia acelui spectacol l-am cunoscut în carne şi oase (cum se spune) pe Alex. Kiriţescu. Imaginea lui m-a şocat, era de-o eleganţă ieşită din comun, costumul lucrat după ultima modă, cămaşa, cravata, pantofii de mocasin, ciorapii şi batista în aceleaşi culori asortate, aproape obositor de elegant. Când venea la repetiţii (şi venea des) actorii se bucurau, îi arătau multă simpatie şi preţuire, iar Conu Dandu, cu vorbirea lui precipitată, le răspundea cu câte un compliment legat de rol, încurajându-i permanent. Faţă de mine a avut o simpatie aparte, iubea rolul şi se pare că mă apropiasem de acest Francesco. în care Michelangelo moare în braţele ucenicului său (adică ale mele) îl impresiona la fiecare spectacol.
Prietenia ce ne-a lat s-a petrecut câţiva ani mai târziu în oraşul de la Dunăre: Galaţi. Fusesem trimis cu Ileana de Minister să facem parte din colectivul care punea bazele acelui teatru (era în 1955). La sugestia regizorului Virgil Sacerdoţeanu a fost inclusă în repertoriu Gaiţele şi am fost şi noi distribuiţi, Ileana în Margo şi eu în Ianache, ambii copiii Anetei Duduleanu. Regia i-a aparţinut lui Sacerdoţeanu, iar decorurile au fost realizate de Mihai Tofan de la Teatrul Naţional. În rolul central, Duduleanca, apărea o mare actriţă de altădată Marilena Bodescu, alături de Lulu Savu, Sina Neacşu, Ulpia Hârjeu, Călin Botez şi George Musceleanu etc.
Succesul a fost aşa de mare încât spectacolul s-a jucat mulţi ani, ne-a surprins şi pe noi în mod plăcut, evident. Eram invidiaţi de unii colegi, alţii, mai practici au cerut să dubleze sau chiar să tripleze unele roluri cum s-a întâmplat cu Richardo Colberti, Ştefan Bănică şi Boris Olinescu în rolul Mircea Aldea sau Tanţi Căpătană, Gina Patrichi şi Vera Varzopov în Vanda. A fost o întrecere colegială de mari talente. Fiecare păstrându-şi şi personalitatea.
Când a venit să ne vadă spectacolul maestrul, Kiriţescu a rămas încântat, nu-i venea să creadă că s-a putut realiza aşa ceva la un teatru abia născut. Nu-i venea să mai plece, a rămas cu noi trei zile, timp în care l-am însoţit peste tot, pot spune că atunci şi acolo s-a cimentat prietenia noastră. Aveam să aflu multe despre domnia sa, cum că a fost însurat la Craiova, că a trăit în atmosfera Dudulenilor şi că Mircea Aldea este chiar el. Se înrudea, într-un fel, cu „Mamiţa”, adică cu Marilena Bodescu.
Când a plecat din Galaţi a promis că va reveni în primăvară cu buna lui prietenă actriţa Elvira Godeanu, şi, într-adevăr, s-a ţinut de cuvânt. Şi pentru Elvira Godeanu spectacolul a constituit o mare surpriză, nu mai contenea cu laudele. Seară de seară ne invita autorul la Olimpic (cel mai select restaurant), din colectiv doar Mamiţa, eu şi Ileana care eram mai apropiaţi. La un moment dat, în pauza dintre feluri, mi se adresează: „Dragă Ionele, am terminat de curând o piesă pe care ai putea s-o joci. Este cea mai bună pe care am scris-o. Când vii la Bucureşti treci pe la mine să ţi-o dau. Cum se numeşte, maestre? Moş Teacă”, îmi răspunde. Mă obseda piesa, abia aşteptam s-o citesc. Plecând de la Galaţi, n-am putut s-o joc acolo, ci la noul teatru din Piteşti care a făcut premiera absolută. Virgil Sacerdoţeanu l-a distribuit în rolul titular pe Gogu Lascu, care era de acolo şi în viaţa particulară, eu am jucat al doilea rol, majurul Potroacă. Soţia lui Moş Teacă, madam Caliopi, a fost interpretată magistral de Telly Barbu-Militaru. Din numeroasa distribuţie, peste 45 de personaje, aş vrea să mai amintesc pe Dem. Niculescu, Dem Psatta, Mihai Milocveanu, Valeriu Buciu şi alţii. Cronicarul Valentin Silvetru scria în Contemporanul: „Spectacolul a fost vesel, satira a avut adresă clară, scenele de mase din cazarmă i-au reuşit regizorului. Scene chiar memorabile”.
Spectacolul s-a născut greu, fiind vorba de o satiră anticazonă cu evocarea stupidităţii din vechea armată, am avut vizionări peste vizionări, atât locale, cât şi ministeriale. Au fost amputate scene comice de un burlesc savuros, iar ultimul tablou a fost suprimat. Piesa astfel „pieptănată” de cenzură arăta ca un lan de porumb pârjolit de soare, nu mai avea nici sare, nici piper. Nenea Dandu a plecat trist şi amărât pentru această batjocură. Îşi pusese mari speranţe în piesă. Exact după un an de la premieră se stingea din viaţă, la Bucureşti, în seara de 9 aprilie 1961.
Iată, au trecut 45 de ani de la moartea lui şi edilii Piteştiului nu au găsit cu cale să boteze strada unde s-a născut (Crinului) cu numele său. Se uită, de bună seamă, că un Crin se ofileşte repede pe câtă vreme opera sa e nemuritoare.

2006-10-16T17:00:00+03:00