În numele unui timp comun

Pentru mine, CÂNTECUL LUI ZAVAIDOC a însemnat şi înseamnă regăsirea unui colţişor aparte din suflet. Puterea de fascinaţie a vocii sale, cuprinsă între fluxul şi refluxul unor trăiri nicicând posibil a fi redată în cuvinte, m-a acaparat încă din momentul din care-i păstrez identitatea. De-atunci, i-am rămas fidel şi-i mulţumesc bunului Dumnezeu că mi-a prelungit până în prezent acest privilegiu. Încă de la început, am simţit cum melodiile sale degajă o energie luminoasă asupră-mi, cum orice eşec, orice pasivitate mi le transformă în  libertatea deplină a doririi pasului următor. Mai mult chiar, acest om, printr-o proximitate greu de înţeles,  a reuşit şi reuşeşte să facă din veşnicul învins care sunt un învingător.
Aşadar, în ceea ce mă priveşte, sunt într-o relaţie aparte cu muzica lui Zavaidoc, iar fraternitatea dintre noi, în timp, a devenit, cel puţin pentru spaţiul cultural târgoviştean, una proverbială. Apartenenţa sa la un anumit cadru temporal, la care mă raportez mult mai mult decât la cel al anilor mei, m-a făcut să îl simt mereu alături, să micşorez distanţa clipelor care ne despart şi să naufragiez într-o realitate de taină, la care, din păcate, condiţia umană, din ce în ce mai dramatică, are tot mai puţin acces. Prin CÂNTECUL LUI ZAVAIDOC, trecerea mea prin lume a reuşit aducerea la acelaşi numitor a tot ceea ce a fost cu ceea ce este, a trecutului, cu prezentul, într-un timp comun. N-a fost doar o străfulgerare a instantaneului, ci o degajare a unui foc interior continuu pe care-l transmite, fără vreun egal sub o formă sau alta, CÂNTECUL LUI ZAVAIDOC.

2007-11-24T17:00:00+02:00