Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic1 constituie debutul românesc al lui Mihai Şora. Cartea este scrisă într-o formulă inedită, ca un dialog între două personaje: Un Mai Ştiutor (M.Ş.) şi Un Tânăr Prieten (T.P.). Evident, M.Ş. sunt iniţialele lui Mihai Şora, pe când T. P. sunt, după mărturisirile autorului2, ale lui Toma Pavel, lingvist şi scriitor. Formula dialogului permite multe reveniri, retrageri strategice, abordări indirecte, având între altele şi scopul de a ocoli cenzura comunistă.
Tânărul Prieten deschide discuţia cu următoarea problemă: cum se transformă „revelaţia bruscă (şi nepregătită?), graţioasă (şi gratuită?), evident globală (şi, tot atât de evident, saturată de emoţie) a existenţei” în opera de artă?
Pentru a răspunde, Mai Ştiutorul redefineşte noţiunea aristoteliană a mimesisului dându-i sensul de adecvare între un plin şi un gol sau, în termenii fenomenologiei husserliene, între conştiinţa intenţionantă şi conţinutul intenţionat. Golul conştiinţei, deci al subiectului, este unul avid de propriul său plin, de obiectul pe care-l investeşte cu semnificaţiile sale până la a-l face transparent, adică atât semnificativ, cât şi expresiv. Relaţia subiect – obiect nu rămâne însă doar la actualitatea celor doi termeni, la prezenţa lor aici şi acum, ci ea se raportează la posibilul constituant al ambilor. Astfel ia naştere opera de artă, ea fiind „un plin ce cuprinde toate semnificaţiile pe care subiectul artist le introduce în obiect”.
Sarea pământului e structurată pe zile de discuţie, în total douăsprezece. Începând cu a doua zi, dialogul se poartă asupra cuvintelor, mijloacele prin care se naşte opera de artă poetică şi se realizează cunoaşterea în general. Limbajul este definit dintru început ca „sistem deschis de semne, omolog cu sistemul deschis al făpturilor, cu lumea”.