Cu totul inexplicabil                                        

    Poetului  Mircea Bârsilă

Numai pe vreme de arşiţă ies la iveală
tenebrele dospite în subconştient. Ies
şi se minunează de propria lor înfăţişare
şi de prelungitele momente de reculegere
ţinute de păsările călătoare
în solitarul cuib al lor.
O reculegere preluată
după obiceiul cucilor ţesuţi pe macate
de femeile ai cărora bărbaţi
se vor întoarce, învingători din război,
la vremea de-apoi.
Numai pe o astfel de vreme,
ele ies la poartă aşteaptând să vină
bărbaţii din tranşeele adânci şi lungi
de parcă nu se mai termină nici acolo
unde apare Fata Morgana,
nu se termină nici unde iluziile
dau de veste că speranţele lor n-au fost
în zadar…
Vremea de arşiţă şi emanaţia miresmei
dintr-o pâine caldă
anunţă coacerea pământului
în luna lui cuptor.
Luna când porţile unei grădini imaginare
îndură cui după cui
– pentru că nu se ştie
când m-aş mai învrednici să le repar –  
în timp ce, cu totul inexplicabil,
soarele cântă la acordeon.