Doar terorizanta autocenzură, bănuim, întreţinând inhibiţii de tot felul, impunând o lungă şi exigentă tăcere, nicidecum sterilitatea creativă, şi ea – se înţelege – divers motivată a împiedicat-o pe Liliana Armaşu să continue dezinvolt şarja lirică anunţată în 2001, atunci când poeta, escaladând „munţii poeziei”, având un manuscris premiat la a XX-a ediţie a Festivalului Tudor Arghezi (Târgu Cărbuneşti, 2000) dădea la iveală, prin grija Centrului Judeţean al Creaţiei Gorj, o primă şi, deocamdată, unică plachetă: Eu scriu…Tu scrii…El este. Salutată la start de pana excesiv zglobie a lui Constantin Popescu (semnând O posibilă pre-faţă), Liliana Armaşu, cu sufletul îngenuncheat în faţa foii imaculate (cum ne previne), scriind „apăsat”, cu lacrimi de cerneală se încredinţa cititorului, înnegrind pagina cu „literele speranţei”. Poeta (n. 4 noiembrie 1972, la Petrosu-Făleşti, j. Bălţi) absolvise, în 1995, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării (USM, Chişinău), apoi urmase un program de studii doctorale la Cluj (1997-2001), angajată fiind la Ţara şi mai apoi redactor la Flux şi Arc.
Debutul Lilianei Armaşu, fără a stârni comentarii bogate n-a trecut, totuşi, neobservat. Ştiind că viaţa „e mai mult decât se vede”, „dezgolind” lucrurile, încercând a cuprinde lumea „întinsă pe foaie”, poeta face din Viaţa aşa cum e un personaj alegoric (cf. Viorica-Ela Caraman). Deşi strigătul „dă de veste că e prea plin înăuntrul lui”, ea îşi disciplinează astfel de impulsuri tulburi; convulsiile se domolesc, imediatul tumuluos, realitatea pe tavă îmbracă un ton confesional-reflexiv, de limpezime discursivă. Dar o solitudine apăsătoare se instalează, străină de orice diafanitate metaforizantă. Gândurile sunt „trecute prin ciur”, refuzând „versuri calofilice”; poezia, o „mantie de foc” invită la directeţe („nu cruţ pe nimeni şi nimic”), abolind graniţa laxă dintre aparenţă şi esenţă. Înfruntarea cu lumea, capabilă de „lovituri sălbatice” o invită la prudenţă. Foaia de hârtie e o pavăză, filtrând ecourile şi temperând exultanţa; mai mult, o lume de hârtie ar fi refugiul râvnit, captând, salvator, acel vers „plin de viaţă”. Posesia lumii prin cuvânt devine cumva posibilă: „Când zic pasăre-zbor / când zic moarte-mor”. Prefăcându-se în cuvânt (v. Rugăminte), ispitită de „nada nemuririi”, poeta, stăpâneşte cuvintele – „vameşi austeri”. Biblioteca ar fi „locul de veci”, înconjurată acolo de numeroşii „fraţi de hârtie”. Fiindcă Liliana Armaşu ne anunţă ferm: „Orice vorbesc aceea trăiesc”, convertind – cu aplomb demiurgic – limbajul în fapt trăit.
Dacă fracturismul, de pildă, reinventând poezia prin acel „limbaj de unică folosinţă” (D. Crudu) era şi un atentat la establishment-ul literar iar cei înrolaţi mişcării (câţi vor mai fi rămas) există aşa cum scriu (M. Mincu), Liliana Armaşu, fără a fi atrasă de febra experimentalistă pare a propune, instinctiv, o rocadă de vreme ce îşi poate „comanda” trăirile prin practica scripturală. Evident, o luciditate tăioasă însoţeşte acest demers, în siajul unor modele care au făcut carieră; dar nu e vorba despre un douămiism pastişabil, exersând epigonismul, provocând – prin adeziune – texte denotative, golite de emoţie şi interpretare. Poezia este, pentru Liliana Armaşu, un miracol şi un „vis amânat”, cu promise „clipe de faimă”. Ca volum de tatonare (cum   s-a spus), Eu scriu…Tu scrii…El este nu poartă, în pofida denivelărilor şi neglijenţelor (inclusiv de tehnoredactare) ştampila minoratului. El trăieşte prin ceea ce promite: noul poem se naşte pe ruinele celui abia negat; iar poemul desăvârşit ar trebui „să nu aibă început / şi nici sfârşit” (v. Scrie-man). Vizitată, instantaneu, de „mii de cuvinte”, poeta, încercată de chinurile „facerii”, recunoaşte: „poemul se zbate în mine / ca peştele pe uscat”. Un titlu precum Iubitul meu, poemul spune totul despre acest anagajament existenţial. Liliana Armaşu pariază, cu devoţiune, pe poezie, problema scrisului rămâne o chestiune vitală chiar dacă această „fixaţie”, desfăşurând un egocentrism deloc sfidător, cheamă în sprijin un limbaj narativ, pe alocuri chiar nepoetic.