Promotorii noilor strategii de apărare caută să ne inoculeze ideea că un război trebuie câştigat neapărat, chiar şi atunci când este iminentă pierderea lui. Alţii îi contrazic pe primii, spunând că războaiele mai trebuie să fie şi pierdute, să-ţi dea posibilitatea unor reconsiderări ale forţelor proprii.
Dorinţa de a învinge cu orice preţ duce la globalizarea totală a apărării, transformând-o în dorinţa de a învinge cu orice preţuri. Fiecare stat, de frică să nu piardă, într-o eventuală confruntare, îşi exacerbează la maxim organizarea autoapărării. Frica de duşman poate duce la o rezolvare, într-un fel sau altul, a unui conflict, dar frica de eşec, în perspectiva eventualităţii unei confruntări, nu duce la nimic bun. E o întrecere fără rost, în sensul globalizarii apărarii, încât aceasta, până la urmă, poate duce la o masă critică şi la o explozie, fatală pentru globul pământesc.
Când toată lumea se pregăteşte să se apere, e imposibil să nu se găsească un nebun care să confunde armele apărării cu acelea ale atacului.
Nu există un scenariu prestabilit al unui viitor război mondial, pentru că acela, daca va fi, nu se va numi “război”, ci “declic” al autodistrugerii totale, aproape instantaneu cu declanşarea. Dacă nu va fi acest declic sau se va amâna, pe o perioadă nedeterminată, atunci vom asista la o puzderie de războaie psihologice sau de uzură a habitatului celuilalt.