Teama de legende

La înmormântarea lui Dobrin nu am asistat. Am refuzat pur şi simplu. Nu m-au lăsat nici cugetul şi nici inima. Ce calitate aveam eu,  ca simplu muritor,  să privesc cum dispare dintre noi o legendă? Şi apoi dacă asistam la ceremonie mi se întipărea în memorie acel „spectacol” pe care îl detest de fiecare dată când  pleacă câte un  pământean către Ceruri.
 Nicolae Dobrin, pentru mine a existat, cu adevărat, fizic, decât de două ori în viaţă. Mă mutasem în Piteşti, prin 1994, pe strada Eremia Grigorescu, la doi paşi de zona “Doi cocoşi”.  Când  mă îndreptam  spre Piaţa Ceair, parcă m-am trezit pe vremea copilăriei. În faţa mea, în carne şi oase, cu trup şi suflet, cu faţa brăzdată de timp, a apărut însuşi Marele Dobrin, iubirea copilăriei mele. Am rămas pironit, ca atunci când vezi o minune cu două picioare. M-am oprit locului şi am dat din cap, în semn de respect, încremenit şi nepregătit ca în orice situaţie pe care o aştepţi o viaţă şi care te ia pe nepregătite. Parcă-l văd. Abia se dăduse jos din maşină şi se îndrepta spre un magazin din preajmă. A răspuns discret, cu o modestie grandioasă şi colegială crezând că sunt de-al locului continuându-şi drumul. Avea acelaşi aer maestuos în mers, ca atunci când îl pironise locului pe Kempes pe Stadionul din Trivale. L-am privit mult timp, din urmă, studiindu-i părul acela blond, inconfundabil, brăzdat acum de aerul imaculat al zăpezilor vieţii. N-am putut să nu constat că legenda mea îmbătrânise vizibil. Cu toate acestea mi-am reproşat că nu i-am zis cât de mult l-am iubit în tinereţe,  măcar într-o frază, să-i răcoresc sufletul, ca un pahar de apă rece în plin pustiu. Am plecat zăpăcit şi contrariat, cu o părere de rău sfâşietoare, pe care nu mi-am putut-o justifica mie însumi multă vreme. Atunci am decis , dacă-l voi mai vedea (doar eram concetăţeni şi contemporani de-acum), să mă apropii de el cu riscul că produc vreo supărare marelui fotbalist mondial. Aşa l-am considerat şi aşa am să mor, spunând tuturor acest lucru.