Întâlniri vulnerabile

…Peter Sragher şi Dumnezeu. Peter întreabă – în două limbi, română şi spaniolă. Să fie vorba – dincolo de nevoia de a exista şi în alte rotunjimi sonore decât ale tale, care te ştiu prea bine – de-un semiton acut, mai greu de reţinut, o altfel de întoarcere cu faţa spre lumină? Peter întreabă, dar Dumnezeu tace. Nu-i încă vremea pentru răspuns.
doamne/ de ce mi-ai luat/ râsul şi inocenţa/ şi mi-ai schimonosit chipul a suferinţă/ doamne/ de ce mi-ai furat bucuria/ şi m-ai învăţat/ să-ncleştez mâna în pumn/ de ce mi-ai răpit/ sufletul/ şi m-ai umplut de lacrimi/ doamne uite/ ochii-mi sunt/ roşii crăpaţi/ am uitat ce-i iubirea/ ce-i credinţa/ acum în ea înoată/ ura şi moartea… (de ce m-ai făcut doamne)
Porunca facerii ţine de aura lui. La 50 de ani, Peter Sragher stârneşte sentimente contradictorii. Să-i fii aproape, să-l asculţi şi să-l priveşti, să crezi în el, într-o bărbăţie poetică înaltă şi severă, din care te desprinzi, la un moment dat, mai sever şi mai înalt şi tu. Un pic mai târziu însă, când vocea i se trezeşte la realitatea zilei, Peter alunecă uşor, jartieră minusculă pe-o coapsă neînvăţată cu jartiere, şi devine calin şi copil, mai copil decât David, fiul lui, în vârstă de cinci ani.
din sânge şi oase/ doamne/ stă pe aer/ ca şi când ar fi o/ răsuflare a nopţii/ temătoare să nu devină zi/ doamne/ mai ştii/ a fost mâna ta dreaptă/ cu care-ai încercat întâia oară/ să simţi dacă lutul/ poate să se-mpovăreze de spirit/ vezi/ doamne/ cum îmi străluceşte pielea/ pe mâini/ are încă întipărită/ privirea ta/ din vremea când/ nici nu eram. ( ţin mâna asta)
Peter adoră să-şi citească singur poezia. Cuvintele au degete, pe degete stau inele, în prelungirea lor vin brăţări, numai că trebuie să ştii să le faci pe toate să cânte la fel. Şi, cum semnele de punctuaţie nu au destui ochi, Peter scrie cu litere mici şi fără semne de punctuaţie. Eu cred că iubeşte, de fapt, foarte mult tăcerea. Tăcerea din care se întrupează toate hologramele lui, înainte să fie şi ale noastre.
de ce-mi apar numai/ frânturi de lumină/ doamne/ imagini scânteietoare/ care mă orbesc/ îmi fură glasul/ îmi taie trupul/ cu lumina lor înşelătoare/ nu mai văd nimic/ doamne/ de ce nu pot/ vedea/ totul. (de ce nu pot vedea totul)
Peter Sragher colindă festivalurile de poezie de pe planetă. Cei mai buni prieteni îi are în Austria şi în Germania. Cu o bunică vieneză, absolvent al Secţiei Germană – Engleză a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, membru şi al Uniunii Scriitorilor din Graz, ar fi fost păcat să nu rezoneze cu orga sau cu violoncelul unui Bernhard Widder, Ernst David, Gerhardt Kofler, Bruno Weinhals, Christian Loidl. Pe toţi aceşti contemporani austrieci, Peter i-a tradus cu generozitate, acompaniindu-i când cu intensitate, când în surdină.
…şi cum rupeai din tine/ doamne/ cum frământai lutul/ inert/ cleios/ îndărătnic/ până pe mâini îţi curgea/ sudoarea sau/ lacrimile/ şi cum făceau din toate/ viaţă şi spirit. (vreau să fiu ca tine)
de ce m-ai făcut doamne (La maison d’ édition AMB, 2005) are, înainte de orice, vibraţie. Peter s-a antrenat îndelung, precum călugării tibetani, constrânşi ani de zile la nemişcare, până când ajung să dezvolte reprezentări şi să întreţină stări, controlând aerul, energia şi informaţia. de ce m-ai făcut doamne este, până la urmă, o carte de exerciţii spirituale care promit o altfel de existenţă. Întâi cu Peter, apoi fără el.