Cotidianul mistic

Dragă Artur,
Îţi trimit alăturat câteva rânduri din dialogul şi întâmplările încadrate în spaţiul cotidianului mistic, dialog pe care l-am avut cu tine cândva şi întâmplarea care astă-vară mi-a deschis una din cutiuţele de amintiri neîmpărtăşite până acum.

Dialog Cu A.

Draga A., mă întrebi, mereu, de ce nu am mai dat vreun ”semn de viaţă”, mă întrebi de ce nu scriu proză, sau eseuri. Mă  întrebi, de ce nu pictez şi mă întrebi, dacă în general, am mai ”produs” ceva? Da, am mai scris versuri, sau mai bine zis, am făcut nişte încercări să termin o poezie, începută demult şi de asemenea în aceşti ultimi cinci ani, de când ne cunoaştem, am încercat să pictez. Ştii bine că nu am ieşit din casă de vreo opt-nouă ani, ani de aşteptare, ani în care am sperat să uit lumea înconjurătoare şi să fiu uitat de ea, dar mai ales ani în care să pot călări liber pe valurile propriilor furtuni şi calvaruri. Bine, am mai ieşit, din când în când, pe terasă şi în curte, mai ales pe terasă, unde mi-am instalat şevaletul. Ideea a fost să pictez natura din jurul fiordului, aşa cum ea se vede atunci când o priveşti, întotdeauna, din unul şi acelaşi loc. Da, am stat mult pe terasă, în faţa şevaletului şi fiordul a stat alături de mine, încât acum nici nu mai ştiu dacă cineva ne-ar putea despărţi, fără să ne  distrugă. Acum, după cinci ani de ”convieţuire” intimă şi exclusivă, mi-am dat seama că natura nu se lasă pictată sau ”imortalizată”. Fiordul, în una din acele nopţi ”albe”, interminabile, când oamenii obişnuiţi se transformă în creaturi ”valsaliene”, a încercat să-mi spună că nu există ”natură” şi nu existăm ”noi”, noi cei care credem că existăm independent, ci, spunea fiordul, noi nu suntem altceva decât celulele unui corp uriaş care există şi încearcă disperat să se cunoască.

2008-05-05T16:00:00+03:00