Stăteam la taifas cu prietenii, la o întâmplare de răgaz, într-o cârciumă cu nume pompos, cu berea sub nas, aprinşi la minte de „prăjeala” aperitivelor, a coniacelor mici, de una, de alta. De greutăţile şi opreliştile tot mai enervante ale vieţii noastre cotidiene, adică, olicăindu-ne c-am ajuns rău, că toate merg tot mai prost, că nu se mai poate etc. Bă, strigai eu, cavernos, cu timbrul meu tabagic, arhicunoscut de prieteni, staţi blând! Stop pe frână, şi retur 2 m de creier, că nu-i aşa. Încă nu-i cotoioasă situaţia, şi n-am fumat toate relele. Ferească D-zeu să te conducă prostul şi să te bată nevasta! Asta-mi spunea mie tata în zilele lui de cumpănă, şi voi vă plângeţi c-aţi traversat doar prima jumătate a perspectivei?
Vorba asta mare tata o auzise şi el de la tatăl lui, bunicul meu, om vajnic şi calculat, veteran de la ’77, care murise pe când eram eu în clasa a doua. Mai rămăseseră puţini ca el prin ţară. Probabil că acolo, la Bucureşti, la „Ministerul de Resboiu”, cum văzusem eu că scria pe brevetele lui de decoraţii, se ţinea o evidenţă clară a lor, a veteranilor, că la-nmormântare au venit nişte soldaţi şi nişte ofiţeri îmbrăcaţi ca pe-atunci, cu căciuli negre, mari şi ţuguiate, cu pene de curcan la ele, şi cu nişte puşti cu ţepuşe de vreo juma’ de metru la gura ţevilor. Am auzit de la ăi bătrâni că erau garda de onoare. S-a adunat tot satul la cimitir. Când l-au îngropat pe bunicu’ – tata mare, cum îi ziceam noi, nepoţii – ăia au tras cu puştile-n sus, de s-au speriat muierile şi copiii. Apoi „domvăţător” a cântat acolo, cu corul copiilor din clasele mai mari, cântecul „Presăraţi pe-a lor morminte”, aşa de frumos, că toată lumea plângea, şi nişte copii au spus poezii de Coşbuc şi Alecsandri, în care era vorba despre cei care fuseseră ca bunicul, şi despre ce făcuseră ei pe acolo, prin războiul acela. Şi alte cântece vechi şi impresionante au cântat, pe care le ştiau şi unii dintre săteni, mai în vârstă, şi pe care, apoi, ani lungi de zile, nu le-am mai auzit cântându-se…