Gh. Tomozei – INEDIT
Ultimele poezii

Deşert, deşart

Poemele scrise pe la cinzeci şi cinci de ani de Gheorghe Tomozei, (1936-1997), puţin înainte de moarte, sunt esenţializate şi nespus de triste, aflate sub puterile unei deznădejdi pe care vârsta de atunci a autorului nu o motivează.
Dar ce o motivează?
Decepţia.
O decepţie vastă, uscată, ca o amiază nelămurită-n câmpie, cu aburi de spaimă, de rătăcire şi cu o linişte de moarte.
Aici nu-i nimic din celebrele stări ale lui Elytis «nimic să nu vie, nimic să nu plece, toate frunţile libere iar ca sentiment, un cristal »
Sentimentul nu e un cristal.
Aici e o senzaţie acută de punct final, de deşert sau poate de deşart.
Sugestiile istorice, biblice, sunt descărnate şi lăsate nude, în vederea tuturor.
Senzaţia e aceea de acută lipsă de timp.
Confirmată ulterior de viaţa însăşi.
Senzaţia e aceea de dictare.
Poeziile sunt parcă şoptite cu efort de un muribund.
Asemeni Păsării lui Labiş, aceea, dictată pe patul de la Colţea.
Sunt parcă lăsate cu gură de moarte.
Să ne batem noi capul, să le descifrăm sensurile, să desluşim vreun cod ascuns, un cifru tainic dacă el este într-adevăr.
Un cifru pe care încerca să ni-l treacă…
Ar fi nepotrivit ca despre ele să se scrie mult, câtă vreme autorul însuşi a fost atât de parcimonios, atât de concentrat.
Ele sunt o etapă, evident, ultima, în evoluţia unui poet despre care s-a spus că e când prolix, când epic, baroc, stufos, amplu.
De la toate astea, Gh.Tomozei s-a adunat până la urmă într-un sicriaş de vorbe puţine, tocmite, gândite şi mai ales  trăite.
Un fel de esenţializare supremă înainte de marea trecere.
(C.L.)

2009-07-09T16:00:00+03:00