Împrejurarea, cu totul secundară faţă de direcţia de atunci a spiritului meu, care m-a dus la hotărârea de a scrie, acum şase-şapte ani, un eseu narativ, nu interesează.
Fapt este că fiind atunci preocupat de o chestiune psihologică, şi anume de numărul covârşitor al actelor de viaţă devenite cu timpul mecanice, urmărind, cu alte cuvinte, procesul firesc de automatizare şi limitare treptată a conştiinţei, am imaginat o viaţă omenească, în cuprinsul căreia interesul avea să cadă pe sforţarea de-a umple cu viaţă conştientă obişnuinţele, adică, pe zădărnicirea perfidei morţi progresive a sufletului.
Eroul unei asemenea naraţiuni psihologice era sortit să fie, aşa cum cerea cadrul autoscopic al chestiunii, un intelectual. L-am numit M.F. şi am pornit la lucru:
Azi 14 august 193… am întâlnit pe M.F. Cafeneaua în care l-am văzut era atât de afumată, încât apariţia deodată a acestui fost coleg de liceu avea toate semnele imaginaţiei.
La masa unde mă găseam aşezat, între doi stâlpi susţinând o arcadă îngreuiată de ornamente, nu privea nimeni, deşi localul era plin de lume.
F. s-a apropiat, încercând să surâdă cu gura fostului coleg. L-am recunoscut, cu toate că o fostă haină ambiţiona să-l păstreze la vârsta studenţească şi cu toate că pălăria ca şi pantofii îi deghizau destul de straniu identitatea.
L-am poftit pe scaun; dar mai înainte de a mă informa, cu grijă multă de eventuale susceptibilităţi – cum văzusem că este cazul, asupra neaşteptatei sale deveniri, F. a şi început:
– Te voi lămuri îndată.
Despre formaţia mea spirituală am luat cunoştinţă amânat, adică abia după terminarea Şcoalei Politehnice; şi numai de atunci aş putea spune că exist. Nu ştiu ce ai făcut dumneata la Universitate şi ce faci azi ca profesiune, în afară de literatură; eu am urmat Politehnica.
(Am vrut, evident, să-i răspund ce este cu mine, dar lipsa de interes a ciudatului vorbitor faţă de situaţia mea, lipsă pe care mi-o semnaliza cu gestul prohibitiv al palmelor deschise, precum şi înfăţişarea lui fantastică şi oarecum grotescă, m`au făcut să-mi suspend obligaţiile de interlocutor. Am ascultat dar tot timpul povestirea, pe care încerc s`o redau întocmai, şi numai rareori câte o încuviinţare, mută şi aceea, câte o exclamaţie sau încruntare de pantomim au putut să-mi ateste prezenţa efectivă).

– Trebuie să-ţi aminteşti d-ta, se grăbi F., că încă din liceu mă interesau numai ştiinţele exacte şi, în special, mecanica.
De altfel atât îmi amintesc şi eu despre mine însumi, cel de sub douăzeci de ani.
Şi chiar dacă aş şti mai mult, nu mi-aş îngădui faţă de un scriitor modern să fac oricât de puţină literatură elegiacă.
De altfel, literatura copilăriei mi se pare chiar mie, cititor pe sărite al scrierilor noi, o expresie întoarsă a lipsei de bărbăţie morală. N`aş putea spune că nici o poezie a acestei foarte nehotărâte vârste, limitată la un specimen, nu m-a mulţumit vreodată.
Dar, dacă aşa ceva s-a întâmplat, totul se datoreşte faptului de a mă fi simţit crescut în cine ştie ce puternică imagine, şi nu copilăriei rememorate. Voi, literaţii, cunoaşteţi bine şi unanim azi că într-o poezie  cuvântul , cu amplificarea lui în mod poetic, creează mai deseori tema decât invers.
Aşa că satisfacţia artistică fiind într-adevăr, cum se pretinde azi şi cum am citit şi eu întâmplător, altceva decât răscolire de sentimente personale, lirismul fiecăruia pentru copilărie este un fel de îngenunchiere, opţiune meschină pentru traiul fără griji.
Nu. Mă opresc să-ţi vorbesc despre fleacuri. Copilăria mea nici nu există. Pot spune că m-am născut cu Politehnica terminată.
Totuşi, aflându-mă azi la mijlocul vieţii, găsesc că a trecut destulă vreme de când cele ce vei afla s-au petrecut, pentru ca tonul să nu mi se trivializeze autobiografic.
Felul în care mi-am repudiat copilăria nu mai poate da loc presupunerii că vreau să-mi povestesc viaţa.
Dacă mă dau îndărăt la cei douăzeci şi cinci de ani ai mei, fac aceasta deoarece trebuie să mă pregătesc să sar obstacolul ce reprezintă pentru mine povestirea faptelor care m-au preschimbat din om în ce vezi.
Nu-mi amintesc să fi făcut studii strălucite la Politehnică.
Însă o memorie normală m-a ajutat să-mi însuşesc toate cunoştinţele care în condiţiuni date duc la rezultate precise şi necontestate. Sforţarea intelectuală proprie îmi era şi de prisos pentru experienţe şi socoteli milenare. Studiile cele mai înalte au toate o bază de elemente a căror memorare, ca în cazul operaţiei 2+2=4, dispensează minţile ulterioare de încredinţări demonstrative.
Am intrat, susţinut puternic de un politician de vază, ca inginer la Căile Ferate. Aici m-am comportat ca şi la Politehnică.
Pentru un inginer mecanic, cum eram eu, existenţa încetă de a fi o problemă prin aceeaşi cunoaştere mnemotehnică a câtorva principii elementare, din a căror aplicare, repetată de mine după practici străvechi, obţineam un salariu mulţumitor.
Modul conştiincios de a-mi îndeplini îndatoririle, dar mai cu seamă sprijinul politic din partea patronului meu, devenit dintr-o dată ministru al Comunicaţiilor, m-au ajutat să străbat în trei ani ierarhii interzise mai tuturor şi să ajung, înaintea speranţelor mele, titularul Direcţiei Comerciale din Direcţia Generală a C.F.R.
Eram, se înţelege, bine văzut. Directorul General îmi cerea avizul cu vădită prietenie, chiar în chestiuni ce  nu ţineau de serviciul meu. Eram consultat până la oboseală asupra celor mai străine probleme de priceperea mea, nu pentru că mă ocrotea cineva din mărimile zilei – îndrăznea Directorul General să se gândească acolo? – dar fiindcă, având şi oarecare lecturi literare, mă socoteau ca făcând parte din funcţionarii superiori “culţi”; ceea ce mi se declara, se înţelege, cu multă lărgime.
Căci un roman citit, pentru tehnicieni, oricât de curios ţi s-ar părea, însemnează aproape un spor de cunoştinţe tehnice. Trebuie să ştii că nicăieri superstiţia literară nu este mai în onoare decât într-un mediu cu totul străin de literatură.
Nu ştiu dacă părerile mele tăiau perspective neaşteptate, acolo unde toate sensurile se găseau obstruate, sau dacă întrevedeam soluţii de nebănuită şi perfectă ordine feroviară, pentru că, deşi solicita cu stăruinţă şi ascultat cu politeţe şi chiar admiraţie, nici o măsură nu se lua ca urmare a perspicacităţii mele.
Cred că Directorul General avea temerea că, mai curând sau  mai târziu, îl voi înlocui; iar ca să amâne  o stare de lucruri justiţiară, făcea în aşa fel ca nici o modificare de regulamente, tarife ori trasee să nu se lege de numele meu.
Eu însă eram satisfăcut de situaţie.
În palatul Direcţiei Generale, biroul meu ocupa o cameră largă la etajul I. Îţi închipui, ce să mai pierdem timpul: uşi capitonate, bibliotecă, ornamente, cristale, tablouri de pictură, statuete, covoare scumpe etc. Îmi plăcea interiorul – căci era un adevărat interior şi nu un birou banal – atât de mult încât îmi declaram oricui domiciliul la birou.
Era acesta, nu e vorbă, şi un artificiu, pe care îl întrebuinţam faţă de superiori, dându-le să înţeleagă gradul în care mă dedicasem acestei funcţiuni publice.
De altfel, este drept că, dimineaţa, ceasornicul cu pendul şi scripete nu-şi termina niciodată opt bătăi mai înainte de a-mi fi reluat eu ocupaţiile.
Zece ani, slujba s-a dovedit proprie înclinaţiilor mele fireşti şi de loc obositoare. În timpul liber, chiar la serviciu, făceam lectură; nu de specialitate, să nu-ţi închipui; lectură literară, romane mai ales. De cele mai multe ori însă, aşezat la biroul american, adică mai mult Ascuns după el,  prima mea grijă devenise să privesc admirativ ceasornicul cu pendul şi scripete.
Pendula, cu fiecare secundă marcată, îşi schimba între ele cele două poziţii, care îi mărgineau cu precizie şi câmpul de amplitudine. Se legăna limitat, însă liber. Drumul ei statornic era un arc de cerc, fără deviaţii posibile.
Când oblicitatea din dreapta era părăsită pentru cea din stânga, chiar în momentul când abia o câştiga, sau dimpotrivă, în ambele puncte extreme şi sonore, luna îţi amintea exact fragmentul de elipsă, căzând neraţionat .
Acelaşi fenomen de memorie nedesminţită l-am surprins şi la scripete.
O greutate lucie cobora timp de o săptămână pe o verticală ipotetică; săptămâna următoare, uşierul – făcea să fie văzut: maşinal, aproape în somn – ridica plumbul lustruit la locul dintre dinţii matematici ai roţilor, iar scripetele ca un păianjen metalic, dar nu din tavan de casă părăsită, cădea nesimţit pe firul său cu aceeaşi imparţialitate.
Legi fizice, fără îndoială, puneau aceste corpuri neînsufleţite sub un regim de viaţă strictă, adică mărginită, care la noi oamenii se cheamă rutină. (Dar, dacă priveşti mult, mult la orice obiect, aşa cum ajunsesem să privesc eu la pendul şi scripete, lucrurile cele mai simple devin de neînţeles.)
Am privit ceasornicul acesta, cu timpul, în fiecare dimineaţă. Cursa pendulei, atât de strict determinată, se săvârşea foarte conştiincios. La unul din punctele de limită ale legănării ei, mi-am văzut adesea, în desemn miniatural, locuinţa din oraş, iar la celălalt, biroul. Mi se părea chiar drăguţ, la început, să mă închipui ca un pendul, ce porneşte de acasă şi se opreşte la birou, se înapoiază acasă şi apoi iarăşi – la birou şi aşa mai departe toată viaţa, până ce mecanica mea omenească îşi va împrăştia cândva forţele ei solidare.
O împrejurare nefericită însă a făcut ca într-o zi ceasornicul de perete să capete pentru mine alt rost decât acela de simplu indicator al timpului.
Colegii mei din Direcţiune, indiferent de grade, erau ca şi mine extrem de punctuali în serviciu. Avea fiecare câmpul său de amplitutidine: pendulau cu toţii, în mintea mea, între locuinţe şi birouri.
Această analogie, dintre viaţa lor şi a mea, mi-a dat o umilinţă, pe care am vrut să o uit, prin neatenţie metodică, dacă se poate zice şi face aşa ceva. Sforţare inutilă. În fiecare dimineaţă întâlneam o parte dintre ei venind la serviciu, mânaţi de o impulsie neraţională; veneau hipnotic, iar seara plecau în acelaşi chip spre casă. Pendulau, ca şi mine, ca şi ceasornicul de perete. O mecanicitate colectivă turtea relieful de situaţie al funcţionarilor superiori până la nivelul, sau, mai bine zis, până la lipsa de nivel a uşierilor.
Din acest moment, conturul vieţii mele individuale, de ins apreciat şi numim rutină profesională, adică stingerea conştiinţei, moarte fără repaos, deosebit, s-a estompat în reflecţia stupidă că viaţa tuturor, a semenilor mei şi a mea, este regentată de forţe identice, care se sistematizează în ceea ce moarte sub aparenţele mişcătoare ale vieţii.
Cine ar putea spune pentru ce, după zece ani de activitate febrilă şi drept, foarte drept recompensată, am căzut în toropire?
În trei zile m-am trezit cu biroul copleşit de hârtii nerezolvate.
Toată cunoscuta mea energie roise în jurul pendulei, înconjurând-o cu un fel de nimb reflexiv, care îi creştea importanţa până la a-mi face din ceasornic un coleg. De rătăcire mi-am dat seama abia când de la Direcţia Generală s-a cerut raportul de trafic lunar al unui Inspectorat din provincie. L-am căutat cu cea mai năucă grabă. Am dat ordin să fie căutat la toate serviciile care ţineau de Direcţia Comercială. Raportul – nicăieri. Noroc că impiegatul care venise cu toate dovezile, cu numere şi ştampile, de înaintare a hârtiei la mine, l-a descoperit chiar pe biroul meu, sub un vraf de alte rapoarte întârziate.
După ce am luat cunoştinţă, cum nu se poate mai mulţumit, de conţinutul hârtiei, după ce am apostilat-o, dându-i o dată anterioară, i-am făcut vânt. Răsuflăm uşurat. Se oprise pendula, vrând să ia conştiinţă de ea însăşi, sau ce se întâmplase?
Am găsit cu cale că nu trebuie să mă mai tolerez. Socotind că este locul unei măsuri energice, am dispus înlocuirea ceasornicului, cu pendul şi scripete, printr-un tablou. Uşierul mi-a mutat şi biroul american, tot după indicaţia mea imediată, pe altă lature a încăperii; şi o muncă silnică, dar voluntară, m-a vârât între hârtiile restante.
Erau rapoarte de casă, de trafic, de notarea funcţionarilor în subordine, de la toate staţiile mai apropiate; erau cereri de restituire de garanţii, cererile câtorva societăţi pentru vagoane-cisterne, în sfârşit o mică arhivă care devenise dintr-odată de cea mai arzătoare actualitate.
Hotărât să pun totul ,,la curent” am şi început: ,,Se ia act”, ,,se ia act”, ,,se ia act”; ,,se vor lua măsuri”, ,,se vor lua măsuri”; ,,în original d-lui Director General”; ,,se va ancheta”; ,,se va pedepsi”. Formule obişnuite.
Către sfârşit, m-am încurcat. Ochii mi s-au oprit la ceasornic: nu mai era. Uitasem. Tabloul din loc era de două ori mai frumos; întâi, pentru că era tablou şi nu pendul; iar apoi, pentru că apusul de soare ce înfăţişa forţa peretele cu iluzia unei perspective de câmp în dosul lui.
Dar n-am putut pierde, admirând pictura, amintirea plăcerii de a nu mai vedea ceasornicul. Tirania lui n-avea să se mai întoarcă niciodată; rămăsei, cu privirea într-acolo, să mă gândesc. Ce fulger teribil am văzut atunci! Discul de o strălucire orbitoare, cum n-o avusese niciodată, se legănă de două ori, odată la dreapta – şi a sunat, apoi la stânga – şi iar a sunat, în ochii mei, în urechile mele. Apăsai scurt şi instinctiv pe butonul soneriei de pe colţul biroului. Nu mai ştiu ce anume i-am spus uşierului, care intrase într-o clipă; probabil câteva cuvinte îngăimate, de revocare a apelului.
Am intrat din nou cu adevărată furie în hârtii:  ,,Se ia act”, ,,se ia act”, ,,se ia act”. Foarte curios, mi-am zis: ,,Se ia act”. Da. Adică, am luat cunoştinţă de cuprins. Alt înţeles nu poate avea.
Dar pentru ce, în clipa când scriu ,,se ia act” ( ştii cum clănţăne aceste cuvinte dacă le pronunţi repede şi de mai multe ori?) pentru ce cuvintele sună gol?
Voi nimici obişnuinţa spiritului, care singură este de vină; voi sparge tipicul rezoluţiei şi voi umple ceea ce scriu de cugetare prezentă.
,,Se ia act” – mecanic, ,,se ia act” – tot mecanic, ,,se ia act” –  nici o schimbare. Sunt unele motoare, poate ştii, care se pun în mişcare prin învârtirea, altădată – cu mâna, acum – cu aer comprimat, a unei roţi uriaşe – volanul; la oprire, motorul fiind stins, roata aceasta continuă pentru un timp să se învârtească. ,,Se ia act”: mai comandă creierul? Simţeam că am început să mor.
Astfel ajunsesem la nevoia idioată a unor mici variaţii de stil în rezoluţii – închipuieşte-ţi! – ceea ce îmi dă iluzia libertăţii de condei adică a vieţii vii; şi mă satisfăceam în gândul că nu merge roata de la sine, ci funcţionează şi motorul,
Toată ziua aceea, am lucrat fără întrerupere, nici chiar pentru prânz, atingând un record monstruos de activitate şi frământare seacă. Privisem trei zile de-a rândul, mai mult decât trebuia la ceasul cu lună; dar am ispăşit. Numai bietul uşier, care nici el nu s-a clintit de la post ziua întreagă, nu prea ştiu ce ispăşea. Am ieşit spre seară, cu un nucleu de întuneric pe creer, lângă tâmpla dreaptă. Eram totuşi mulţumit. Scăpasem de ceas, dar mai ales răsturnasem tirania rezoluţiilor consacrate.
Nu trebuia să merg mai departe?
Aşa dar…

Eroul avea să mai povestească romanul său amoros: cunoştinţa de student cu Aretia I., anii de iubire, căsătoria, fericirea casnică, schimbarea fizică şi morală a soţiei cu timpul, obişnuinţa erotică, denunţul în faţa autorităţilor că Aretia i-a fost răpită şi substituită, divorţul: avea să arate răsunetul acestor evenimente în palatul Direcţiei, atmosfera ciudată, în privinţa persoanei sale, explicată prin invidia Directorului General; avea să-şi descrie singur obsesia liberării de mecanicizare, dezvoltată până la a-l face primejdios înaltului serviciu public, ce îndeplinea.

Planul acestui eseu narativ, cum am numit păţania lui F., prevedea apoi un simulacru de delegaţie importantă; o anchetă fără obiect la Cernăuţi, de fapt – formă delicată de concediu supravegheat. Plecarea din gara Bucureşti, examinarea locomotivei, în special a bielelor exterioare, în vechiul ciclu de preocupări. Noaptea – insomnie; trecerea în revistă a compartimentelor; somnul călătorilor în poziţii asemănătoare de total abandon; ideea că această omenire îşi pierde astfel definitiv conştiinţa, dacă nu este trezită imediat. Semnalul de alarmă – tras.
………………………………………………………

F., deşi întors la starea normală din chiar acea noapte, este pus în disponibilitate. Un nebun, cum zicea lumea, un om sănătos, cum atest eu, care l-am ascultat patru ore în şir, povestindu-şi cu mare limpezime aventura intelectuală.
S-ar putea da corp, adică imaginaţie epică, acestei scheme narative? Din ciorna-manuscris, într-adevăr găsită (în biblioteca unui liceu de provincie) şi care se află în păstrarea noastră, noi n-am schimbat nici o virgulă. Cum literatură de imaginaţie nu facem, ţinem manuscrisul la dispoziţia oricărui scriitor, care l-ar socoti în vreun fel   interesat.
………………………………..

N.m. – Text publicat în Revista Fundaţiilor Regale, anul IV, 1 iulie 1937, nr.7, republicat în revista Argeş, serie nouă, anul IV, nr. 3 (273), martie 2005.