Pentru literatura franceză se crede îndeobşte că identificarea experienţei poetice cu experienţa onyrică datează de la suprarealişti. Această eroare teoretică e însă ceva mai veche. Fără a-i căuta rădăcinile germanice, o găsim la unul dintre romanticii francezi minori. Gérard de Nerval, în fantasmagoriile lui, după cum însuş precizează, urmărea „revărsarea visului în viaţa reală”. Conduita excentrică în viaţă ca şi absurditatea prozei din Aurélia ou le Reve et la Vie i se motiveză prin câştigul poetic pe care îl spera de la promovarea stării de vis ca normă literară şi socială.
Suprarealişti lui Breton, din acest punct de vedere, au preluat de la Gérard Labrunie, cum se numea în adevăr straniul de Nerval, o metodică a visului şi o credinţă în beneficiul poetic al onyrismului. Atât de mult s’au alăturat aceşti poeţi idei onyrice, că unul dintre ei făcea, cu toată seriozitatea, glume destul de stupide; el se închidea în casă zile întregi, după ce atârnase la intrare o tăbliţă pe care era scris: „La poete travaille”. Se înţelege că vizitatorii obişnuiţi, o zi-două, nu l-au supărat; dar a treia zi, unul a intrat totuş: poetul sforăia. Breton comentează faptul, venind – evident – cu teoria, după care poetul în somn este explorator, un scanfandru etc…
Dar punctul de plecare al suprarealiştilor n´a fost atât Aurélia, cât afirmaţiile psichologiei noui asupra vieţi inconştiente. Cu deosebire Freud socotise visul ca un fel de che(i)e sigură a Inconştientului. După el, visele au un conţinut manifest şi un conţinut latent. Conţinutul manifest e de natura halucinaţiei, iar cel latent este însăşi viaţa inconştientă a celui care visează.
Între unul şi altul are loc un proces de modificare radicală care face de nerecunoscut conţinutul manifest faţă de conţinutul latent. Deaceea, psichanaliştii intervin să lămurească acest proces obscur, să-l lumineze, să dea o interpretare viselor, pentru a descoperi natura individuală – inconştientă, adică adevărul psichologic.
Teoria lor implică şi ideea de libertate mai mare a vieţii psichice în timpul somnului. Nimic de ordin social, etic sau estetic nu împiedică desfăşurarea vieţii interioare în somn. Natura se declară în adevărul ei întreg, fără nici o stânjenire din partea raţiunii.
Suprarealismul, fiind o şcoală a libertăţii absolute, a profitat de tot ceea ce freudismul îi oferea; a profitat atât de libertatea vieţii onyrice, din care şi-a formulat cunoscutul „automatism psihic”, cât şi de importanţa psichanalitică a visului, ca o chee a vieţii inconştiente, pe care au cultivat-o în chip excluziv.
Şi nu numai în teoria lui Freud găsim rădăcinile acestei erori estetice; psichologia generală mai veche o alimentează şi ea din belşug. Căci visul este spontan, e iraţional şi exagerat, aşa cum cer poeţii romantici să fie „inspiraţia”.
Origin(e)a identificării stării de vis cu starea de poezie este aşa dar teoretică.
Asemănările pot merge chiar mai departe. Starea onyrică se consumă rapid ca şi starea lirică; are mişcare independentă şi nici un concept intelectual nu intră în compunerea ei de imagini.
Dar oricâte raporturi ar fi între ordinea poetică şi dezordinea onyrică, fapt este că devastarea produsă de ideea asemănării lor în câmpul literar rămâne fără precedent. Şi azi, după ce furia suprarealistă a trecut, apar în toată limpezimea scopurile urmărite de această mişcare literară anarhică.
Fără îndoială, suprarealismul a fost o şcoală în primul rând a distrugerii.
Pornind din dadaism, s’a putut crede un moment că, spre deosebire de furia destructoare a părinţilor, suprarealiştii urmăresc altceva şi anume adevărul inspiraţiei poetice. După desvoltările ulterioare ale mişcării lor, ei continuă însă opera anarhică a dadaiştilor şi o desvoltă, mutând-o chiar pe teren social. Căci în Second manifeste…, Breton trece din domeniul pur literar în cel social, făcând o profesiune de credinţă revoluţionară. Şi se înţelege că nimic nu mai este de discutat cu scriitorii cari nu mai sunt scriitori.
Totuşi, dacă suprarealiştii potrivit instinctelor lor de anarhie au cultivat stările onyrice pe latura de incoerenţă şi libertinaj, nu înseamnă că între vis şi poezie nu este nici o legătură.
Lăsând de o parte lumea de imagini, care prieşte atât uneia cât şi alteia, rămâne totdeauna de dorit ca poeţii să se simtă, când compun, stăpâniţi în întregime de imaginea lor ca şi omul care visează – de visele lui. Cine nu poate observa asupra lui însuşi această putere excluzivă a onyricului? Visul se întovărăşeşte întotdeauna cu un sentiment de plenitudine, pe care numai marile opere poetice îl mai suscită.
Fericirea ca şi nefericirea, în vis, sunt copleşitoare. Un câmp înflorit sau o fiară care ne urmăreşte devin, pe planul onyric, imagini cu totul absorbante, după cum Luceafărul lui Eminescu face pe orice cititor, în momentul lecturii, indisponibil.
Între „poetic” şi „onyric” vor fi existând analogii de mecanică internă sau de natură, dar coeficientul de instrucţiune al viselor, pentru poeţi, stă în caracterul lor de plenitudine.

(publicat în Universul literar, anul XLVII, nr. 26, sâmbătă, 13 august 1938)