Revista se autofinanţa înainte de ’89

Majoritatea celor care scriu şi publică şi astăzi şi-au făcut ucenicia în această publicaţie. Chiar şi cei care au înjurat-o în deceniul care a trecut şi-au publicat textele în Argeş şi nu este lipsită de sens constatarea că fără această publicaţie unii nu ar fi astăzi membri ai Uniunii Scriitorilor. Indiferent de câte pagini encomiastice s-au scris, în revistă a fost publicată o literatură de bună calitate, care a constituit „miezul” viitoarelor volume. (…) S-a publicat atâta literatură câtă era. Pe de o parte. Pe de alta, revista purta un subtitlu clar: „revistă politică, socială, culturală”. Deci cultura, înţeleasă în sensul cel mai larg, din care face parte şi literatura, era abia pe locul al treilea. Şi acum 30-35 de ani nu te jucai cu asemenea lucruri (…)
„Momentul Tomozei” a fost unul benefic pentru Argeş.  În primul rând, Gheorghe Tomozei a ştiut să-şi apropie unii lideri politici locali (în special pe Gheorghe Năstase, un intelectual fin, care cocheta şi cu scrisul). În al doilea rând, revista s-a subintitulat „de cultură”, care avea o semnificaţie despre care am vorbit. În al treilea rând, poetul avea numeroase relaţii la Bucureşti, era prieten cu cel mai mare poet român de după al II-lea război, Nichita Stănescu, şi cu alţi mari scriitori ai timpului. În al patrulea rând, Gheorghe Tomozei „făcuse” numeroase publicaţii la Bucureşti şi a ştiut să se înconjoare de o echipă foarte bună pentru vremea aceea. (…) 
Din când în când scriitorii din Piteşti şi din zonă au fost publicaţi cu grupaje de versuri sau cu fragmente de proză. Poetul a avut o idee remarcabilă prin înfiinţarea, în cuprinsul revistei, a Bibliotecii Argeş, un fel de supliment, în care au publicat adevărate plachete mulţi poeţi… Gheorghe Tomozei ţinea la scriitorii din Argeş, dar colabora greu cu cadrele didactice ale Universităţii din Piteşti, nici măcar Petru Mihai Gorcea nu era „exploatat” la adevărata lui valoare (…) Şi în redacţie au existat tot felul de fricţiuni, care au contribuit la crearea unei atmosfere de nemulţumire, de bârfe şi mai ales de reclamaţii, fie către forurile locale, fie către Bucureşti. Dar principala cauză a plecării lui Tomozei de la Argeş a fost de natură politică. După celebrele Teze din iulie (1971), atmosfera în întreaga presă românească, dar cu precădere în cea culturală şi literară, s-a schimbat. Libertăţile dintre 1965-1970 au început să fie restrânse, cenzura s-a impus cu mai multă vehemenţă, aşa-numitele „dezbateri ideologice” au căpătat o amploare din ce în ce mai mare. Am fost alături de Tomozei, în această situaţie, din noiembrie 1972 până în martie 1974, când presa, în general, şi mai ales presa literară a primit o lovitură de graţie. Din anul 1974, ziarul Secera şi ciocanul, care a avut meritul lui în susţinerea tinerilor creatori, a devenit gazetă săptămânală, iar Argeş un supliment trimestrial. Tot la fel s-a întâmplat cu revistele Astra de la Braşov, Ateneu de la Bacău, Tomis de la Constanţa. Paginile erau citite atât la Piteşti, cât şi la Bucureşti. Ce puteai să faci? Să te revolţi? Împotriva cui? De ce nu s-au revoltat atunci marii scriitori români care au suferit cel mai mult de pe urma restructurărilor pe care le-am amintit? Să ne revoltăm noi, din provincie, care eram nişte începători şi care puteam fi „lichidaţi” cu un simplu telefon? Singura soluţie considerată adecvată a fost aceea ca să facem în aşa fel încât Argeş să apară, să „pâlpâie”, să nu-şi piardă bruma de tradiţie câştigată. Nu mai vorbim de faptul că revista se autofinanţa, că poetul Dan Rotaru şi publicistul şi criticul de artă Dan Giurea, principalii „finanţatori” ai revistei, făceau tot felul de „servicii” celor de la care achiziţionau publicitatea. Pot spune că revista Argeş a intrat în aşa-numita economie de piaţă, de care se face atâta caz astăzi, încă de pe atunci (…)
Redacţia era formată din cinci redactori care, cel puţin începând cu anul 1982, o dată cu revenirea la apariţia lunară, trebuia să asigure finanţarea, colaborările externe, tipografia, corectura, să mai şi scrie. Şi au scris mult şi de multe ori foarte bine. Şi revista nu apărea cu atâtea greşeli de corectură, cum apar azi în unele publicaţii şi chiar cărţi, apărea la timp (în jur de 25 ale fiecărei luni), bogat ilustrată, cu fotografii mari ale actorilor, plasticienilor, sculptorilor, scriitorilor etc. Cum poate fi recompensat azi acest efort? Cu înjurături şi tot felul de invective care mai de care lipsite de sens? (…)
Creatorii locali au fost integraţi circuitului naţional de valori, unor „generaţii”, unor „serii” sau grupări. Exemplific cu poetul Călin Vlasie. Prima plachetă a poetului, Neuronia, cu un cuvânt de salut din partea criticului Nicolae Manolescu, a apărut în Argeş. A urmat un adevărat scandal. Criticul literar Constantin Stănescu a publicat un articol fulminant în Scânteia, în care desfiinţa nu numai volumul, dar, mai ales, opţiunea revistei. Vă daţi seama ce însemna atunci să apară un articol în Scânteia? Să mai amintesc consecinţele de după publicarea unor texte semnate de Paul Everac şi Dorin Tudoran? Nu pozez azi în victimă,  nici nu mă gândesc, dar o anumită decenţă,  mai ales între intelectuali,  s-ar cuveni.  Cine mai face astăzi aşa ceva în Argeş (şi în ţară)? După ’89, totul s-a transformat într-un soi de bătălie oarbă în care fiecare înjură pe fiecare, în care politicul primează într-un timp când politica nu ar avea ce căuta în judecarea unui fenomen atât de sensibil cum este cel literar-artistic.
(fragmente din interviul acordat Alinei Hogea,
 publicat în revista Argeş, nr. 2, 2001