Mozaic (ad litteram)

„Masculul alfa a pierdut orice legătură cu turma din care s-a extras, deja nu mai iubeşte pe nimeni şi-l mai iubesc doar rezidenţii stabilimentelor speciale de recuperare lipsită de speranţă. E de înţeles, e greu să fii căpitanul unei epave. Parcă şi văd imaginea vasului ruginit de la Costineşti, iar la provă, o fantomă cu chelie(…). Specialişti în călcatul pe cadavre – la propriu şi la figurat -, componenţii Gulivernului, la braţ cu Lili-putanele, au defilat rânjind în pieţele de unde, altădată, masculul alfa încă nu se arătase atât de gol în faţa unei populaţii narcoleptice. Au adus cu ei potop de vorbe în loc de speranţe, promisiuni noi în loc de promisiuni vechi care înlocuiseră promisiuni stră-vechi, din veacul vecilor. Cu burţile pline, îmbuibaţii s-au căţărat în spinarea celor slabi – metafora nu-mi aparţine, altul e pohetul – şi i-au ţinut isonul dezblănitului mascul, cu pielea roză şi cu gânduri murdare. Nu-i pot desluşi cuvintele, dar documente vremii sunt unanime în a cita din cronicar: „Ai crezut în vorba mea / Prefăcută… Ea glumea!” Cum arată viitorul promis de mizerabilul mascul mlăştinatică Sursele noastre citează acelaşi cronicar: „Unii morţi, / Alţii plugari” – adică minunate monumente funerare, că tot a devenit Cimitirul Bellu obiectiv turistic” (realitate crudă prezentată de Florin Dochia în textul Cacealmaua imbuibaţilor din Revista Nouă, nr. 6 (63)/2010).

* „Eu trăiesc izolat, departe de lumea literară, cu familia şi câţiva prieteni, şi aşa am trăit întotdeauna. În România am o notorietatea relativă, dar sunt şi detestat în egală măsură. Cărţile mele au avut în ultimii ani mai multe cronici negative decât pozitive, iar ce este pe bloguri şi forumuri depăşeşte orice închipuire. Nu există jignire, minciună sau calomnie de care să fi fost scutit, deşi  încerc să nu fac rău nimănui, să-i ajut pe oameni după puterile mele. Dacă preţul notorietăţii este ura, eu îl plătesc din plin, aş zice mai mult ca oricine. Orice scriitor îşi doreşte să fie iubit de oameni, nu să aibă duşmani. Nevoia mea de afecţiune e adânc contrariată, în ultima vreme, de consecinţele mizerabile ale vizibilităţii mele. Tot ce mi-ar mai lipsi ar fi celebritatea: cred că atunci aş fi de-a dreptul mâncat de viu” (Mircea Cărtărescu, într-un interviu realizat de Nicolae Prelipceanu, Viaţa Românească, nr. 7-8/2010).

* „Un citat nostim, dar nu mai ştiu din cine: „Dacă femeia ar fi utilă, şi Dumnezeu ar avea una!“(Bogdan Ulmu în Timpul, nr. 6(137)/iunie 2010). * „Acum, când atitudinea preşedintelui lasă să se zărească tot mai accentuat rânjetul dictaturii (dincolo de hohotele sparte care-i aduseseră atâta popularitate şi între grobieni, şi între „delicaţi”), în România s-a petrecut un fenomen straniu, paranormal de-a dreptul, fenomen care ar trebui să ne îngrijoreze, măcar din punct de vedere sociologic: din ţara asta au dispărut, odată cu anunţarea reducerii pensiilor şi a salariilor, aproape cinci milioane de locuitori. Azi nu mai găseşti pe nimeni care să-şi recunoască, să-şi asume votul pro-băsescian. Ne-am împuţinat brusc. Suntem un popor care a intrat la apă, ca o haină veche croită dintr-un material prost. Măcar să fim cinstiţi cu noi şi să recunoaştem: avem ceea ce merităm. Ceea ce am votat. S-or fi furat câteva zeci de mii de voturi, dar măcar cinci milioane dintre noi au pus ştampila, cinstit, cu margini clare, pe fostul şi actualul preşedinte.
Democraţia poate fi un dezastru uneori, iar „voinţa populară” drumul cel mai direct spre iad. Dar măcar atîta onestitate să avem: alegând un sistem democratic, am optat şi pentru acest risc. Riscul de a te supune voinţei proştilor. ăştia suntem, asta ne e clasa politică, asta ne e ţara. Să nu mai căutam vinovăţiile în altă parte. Am băut cucută dintr-o sticlă de Teacher’s golită la Cotroceni. Dar nu ne-a vârât-o nimeni, cu de-a sila, pe gât”. (Miron Beteg, în editorialul Angajăm muncitori necalificaţi cu experienţă din Familia, nr. 5 (534)/mai 2010).