19 ianuarie 1972
Domnule Fălcescu,
La rugămintea Dumitale, care pui atâta suflet, ca preşedinte al Soc. Culturale Vladimir Streinu, încerc să-ţi adun nişte amintiri, prea puţine, din relaţiile acestor doi oameni însemnaţi. S-au cunoscut la cenaclul lui Eugen Lovinescu, de la începuturile acestuia, şi prietenia între ei a durat, cu mici pauze, toată viaţa. Pe atunci erau f. tineri. Soţul meu abia avea 20 ani, Ion Barbu cu câţiva ani mai mare. Legătura între ei a fost pur intelectuală. Nu am avut relaţiuni de familie. Nu erau prieteni, dar se iubeau. Erau prea deosebiţi ca fire. Ion Barbu – un „Jupiter tonans”, iar Vladimir Streinu un „Apolinic”. Totuşi, legătura dintre ei a durat toată viaţa. Nu puteau sta multă vreme fără să se vadă. Simţeau o nevoie imperioasă să-şi vorbească, de aceea îşi rezervau ca pe o „plăcere imperioasă” momentul întâlnirii. Revederea era zgomotoasă, plină de efuziuni, dura ore întregi, zile, săptămâni, luni. Deodată, nu se mai întâlneau. Despărţirea părea o frântură care dura zile, săptămâni, luni. Apoi, ca doi îndrăgostiţi, începeau să se caute pe la vechile locuri de întâlnire, să-şi telefoneze. De multe ori, fire neliniştită, I. Barbu da telefoane chiar din preajma casei, pândindu-l când ieşea din casă. Vara, când aveam geamurile deschise, îl striga pe fereastră. Nu intra în casă. Era un lup singuratic. Ştiam şi nici noi nu-l pofteam. Vorbeau ce forbeau la fereastră, râdeau, hohoteau ca doi îndrăgostiţi fericiţi de revedere şi plecau, aveam impresia, când priveam în urma lor, parcă plutid, nemaiauzind sau văzând pe nimeni în jurul lor, mergând pe jos, fără să-şi dea seama dealungul bulevardului, tot vorbind, fericiţi de revedere, fericire care dura apoi tot aşa câteva zile, săptămâni, luni.
Iubeau amândoi cu patimă „Poezia” şi a fost între ei o legătură indisolubilă pe toată viaţa. Simţeau o necesitate organică să se întâlnească, le plăcea mai ales în doi. Când îl răzbea dorul de Vladimir (Ion Barbu fiind un pătimaş), îi arunca un strigăt în pâlnia telefonului, chemându-l: „Vino urgent, Vladimire, simt nevoia să schimb cu tine câteva cuvinte nemuritoare”. Se entuziasmau unul de altul, se admirau. Poezia „Diana”, în manuscris, a fost printre primii căruia i-a citit-o. Ori de câte ori întâlnea pe soţul meu, i-o declama. Se iubeau, se apreciau, iubeau aceiaşi fiinţă, „Poezia”, ei înşişi erau „Poezia”.
S-au întâlnit regulat, zeci de ani, la cafenea – fie Capşa, fie Nestor, aşteptându-se: T. Vianu, Ion Barbu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu. Discutau, discutau, rareori toţi patru erau de aceeaşi părere, tonul de multe ori ridicat, prea ridicat, se duelau cu cuvintele până la sângerare, de multe ori se termina totul printr-un râs homeric, sau prin plecarea ostentativă a unuia dintre beligeranţi, ceea ce nu-i împiedica să vie a doua zi cu toţii la aceeaşi oră, 11 dimineaţa, în acelaş loc. Eram cu toţii f. tineri când ne-am cunoscut şi mărturisesc că m-au fascinat, rămânând toată viaţa cu această primă impresie. Dacă întâmplător treceam pe la ora prânzului la Nestor să cumpăr ceva de la Cofetărie, mă simţeam intimidată când îi vedeam discutând aprins, şi până la urmă tot mă vedea vreunul din ei. Aveam impresia că eram invitată să vin la ei la masă, ca un amortizor. Când I. Barbu vorbea, punea patimă. Atunci, părul, netuns la timp, ajuns lung pe ceafă, i se răvăşea, ochii rotunzi, uşor bulbucaţi, deveneau imenşi; iar prin gura acoperită de o mustaţă stufoasă desfăşura o adevărată gamă de sunete. T. Vianu căuta să medieze cu înţelepciunea goethiană, Vladimir Streinu cu liniştea Apolinică, iar Şerban Cioculescu, sclipitor, aţâţa diabolic discuţia…Acuma, trei dintre ei au plecat definitiv …prea repede…
Memoria lor este stimată şi din ce în ce mai înălţată. În perspectiva vremii vor părea nişte giganţi….”
Elena Iordache-Streinu
(din volumul prof. Vasile Fălcescu:
„Teiu – cuibul părăsit al lui Vladimir Streinu”)