domanSatul ca spectacol total

S-a tot discutat în ultimele două decenii dacă ţăranul, satul, ruralul, în general, mai reprezintă sursă de inspiraţie pentru scriitorii contemporani. S-a discutat pro şi contra, desigur. Acum, nu se mai dezbate tema. Nici nu se mai scrie literatură ţărănească, nici nu se mai citeşte. Nu se mai scrie pentru că nu se mai citeşte sau nu se mai citeşte pentru că nu se mai scrie? E un cerc vicios perfect. Nici chiar Marin Preda, cel care declara cu multe prilejuri că a rămas ţăran, nici el n-a mai scris – după Moromeţii – proză de inspiraţie rurală. Cu intuiţia lui extraordinară, a înţeles că ţăranul nu mai există, de fapt, după cum a spus-o fără echivoc în Imposibila întoarcere şi în Convorbiri cu Marin Preda de Florin Mugur. Omul satului s-a pervertit, s-a mutat la oraş să lucreze în fabrici, uzine şi şantiere, iar cel rămas totuşi în sat şade pe bancă la poartă şi priveşte cum vin studenţii şi intelectualii să-i lucreze pământul de care el nu mai e ataşat după întovărăşire, colectivizare, revoluţie agrară şi alte gargare. Dezamăgirea cruntă a lui Marin Preda i-a molipsit probabil şi pe alţi prozatori ai lumii rurale.
Surprinzător, prin anii ’70, satul şi-a găsit un partizan în alt Marin, Sorescu, poet care a început să publice ciclul de volume (cu poeme în proză) La Lilieci. În cartea a cincea, satul din  câmpia Olteniei devine, sub pana lui Marin Sorescu, scena unui spectacol total. E ilustrată perioada întovărăşirii, a colectivizării, a transformării, ca să nu zic a intrării în agonie a lumii ţărăneşti. „Relatarea” dramei lumii rurale nu se face neapărat manifest, ci prin întâmplări, dialoguri, tărăşenii şi fapte de-a mirărilea ale unor personaje pitoreşti. Civică foloseşte cobiliţa pentru a duce roţile de car la fierar să le pună şină, carul fiindu-i luat de colectivă. Tot el păstrează cu sfinţenie lanţul de împiedicat carul, deşi nu mai are ce împiedica. Alt episod: „Venea cu ţuica şi-i da mamei./Zicea:/Ia şi dumneata./La vremuri grele, trai bun,/Ca să poţi rezista”(Iată vorbirea cu tâlc a ţăranului român, ca-n Răscoala lui Rebreanu). Un sătean extrage dinţii  consătenilor cu „ochetele” unei aţe legate de un cui. Un bou, la miezul nopţii, deschide poarta, merge într-o tarla de porumbi, mănâncă pe săturate, iar în zori se întoarce acasă gras şi frumos. E un bou năzdrăvan, în poveştile stăpânei sale.

2007-12-18T17:00:00+02:00