Ţinutul de verdeaţă al unui popor format dintr-un singur insFiecare roman de-al lui Radu Aldulescu încep să-l citesc cu mari emoţii. Deşi nu prea mai am autori preferaţi sau, mă rog, de suflet, în ce-l priveşte pe Aldulescu, el este o excepţie. E pariul cititorului din mine. Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (ediţia a II-a, Cartea Românească, 2007) este cel de-al patrulea roman pe care i-l citesc şi constat că autorul nu are scăderi, că nivelul artistic al cărţii e la fel de ridicat ca al celorlalte. Apoi, în treacăt fie spus, măcar e bine că unui prozator de talia lui Radu Aldulescu i se publică romanele în ediţia a doua, dacă tot e sărit cu consecvenţă de la premiile pe care altfel le merită cu prisosinţă (revista Argeş i-a acordat Premiul pentru literatură în 2005 – n.r.), blocat fiind la stadiul de nominalizat, fiind cel mai nominalizat la premiile naţionale precum e Ismail Kadare cel mai nominalizat la Premiul Nobel.
Istoria eroilor… este romanul lui Aurel Golea, alter ego al lui Radu Aldulescu, un Balzac dâmboviţean, nu doar prin cantitatea de sute de kilograme de manuscrise strânse în cămăruţa lui de la Bariera Vergului, dar şi prin proiectul literar vast care se dorea o amplă oglindă a societăţii socialiste româneşti, o crudă frescă a „epocii de aur”: „…am ajuns să aflu că romanele vieţii mele vor fi cu totul treizeci şi şase de cărţi conţinând între două sute cincizeci şi şase sute cincizeci de pagini, şi să întrezăresc în toată amplitudinea ei acea istorie atotcuprinzătoare”. Relu Golea este un vicios al ficţiunii, nu doar un „grafoman” (cum îl consideră Ştefan Agopian în prezentarea de pe copertă): „…viaţa mea lucra cu măsuri diferite, croite pe calapodul viciului solitar al imaginaţiei, exersat cu osârdie de-a lungul a kilometri de pagini, care-mi atrofiase simţul realităţii şi curajul de a acţiona”… Numai că timpurile nu erau coapte pentru o asemenea desfăşurare epică. Editorii nici nu vor să audă de aşa ceva. Directorul Editurii Calende (greceşti! pare a sugera Aldulescu), Gheorghe Restoiu, „o jigodie comunistă”, îl învăluie sau îi spune mai direct în ce lume se trăia, încercând a-l aduce cu picioarele pe pământ: „E prea multă mizerie în povestea asta a ta, prea multă tristeţe, prea multă violenţă… Înţeleg bine dorinţa de autentic, dar cădem în extrema cealaltă…