MIHAI ROGOBETEEtica şi estetica est-eticii (I)
 
Pentru absenţa dezacordurilor gramaticale, a cacofoniilor şi repetiţiilor, pentru eufonia rafinată, ingeniozitatea compoziţiei sau superbia stilistică – trăsăturile literarităţii – nu-i poate fi aplaudată niciunui autor creativitatea. Când tot omul trăieşte sub vremi, creatorul trebuie nu numai să se smulgă din ele, ci să-i îndemne, ba chiar să le arate şi celorlalţi cum s-o facă. Altfel, tocmai prin contemplarea frumosului „spontan” izbutit, le devine, din emancipator, inhibator şi oprimator. „Vremi” înseamnă cutume, convenţii, reţete, formule, clişee verbale, automatisme mentale, manieră, stil – toate socotite „personale” şi „originale”, dar programate de mentalitatea în care, aproape ca nişte roboţi, gândim şi simţim. Nimic nu facem doar pentru a face – nici artă pentru artă, nici artă pură –  ci ,fie şi imaginar,angajat sistemic ,întru şi pentru şimaizăvorâre mentală, autonomia esteticului nefiind altceva decât cea a valorilor – cod sistemist.
Simţim numai când ne simţim, gândim numai când ne gândim strategiile evadării mentale, soluţiile inovării creaţiei – când creatizăm învăţându-i şi pe ceilalţi să se auto-creeze.
Dacă, pentru a atinge obiectivitatea – nu numai insuficientă dovedindu-se rigurozitatea unei unice perspective, paradoxul lui Mandelbrot prevenindu-ne că precizia face din linia dreaptă cel mai lung drum – trebuie să conturăm lucrul, scurtând-o, prin subiectivismul tuturor punctelor de vedere, ireductibilitatea şi contradictorialitatea acestora nedescurajându-ne. Nu, un oximoron nu uzurpă „contextual” fraza, ci o îmboldeşte alături de logica ei, o mută. Metafora (verbală) şi parafora, (metafora compoziţională) reconstituie continuumul spaţio-temporal, cronotopul fracturat numai metodologic, fie dualist-entelehic, (bine/rău, frumos/urât, adevăr/fals etc.), fie tri-raţionalist, (bine/adevăr/frumos), sistemic, prin continuitatea care pare să condiţioneze şi definească nu numai activitatea mentală, ci viaţa însăşi, viul – nu numai stopul, ci şi intermitenţa cerebrale decedându-ne.
Contradictoriu ireductibilităţii axiomatice a valorilor convenite sistemic, (binele/adevărul/frumosul), omul viu este derivabil, (influenţabil, educabil şi manipulabil), contradictoriu şi insuficient sieşi –  în conflict deschis cu principiile (aristotelice) contextualizării sale sistemice. Hiatusul, incendenţa dintre artisticitatea conferită de proporţiile, măsurile şi armoniile intervaloric-sistemice, (date şi fixate) şi propensiunea individuală de desistematizare prin auto-creaţie, (creaticitate) generează, ca şi inventivitatea tehnică, creativitatea artistică, artisticitatea. Dislocat creatic din toposul paradigmelor sistemic şi individual existente, evanescent precum intuitiva semnificaţie fără semnificant metaforică, dar paraforică, imaginarul codează generic mentalitatea inedită regenerată, nici deasupra nici dedesubt, nici cronologic, ci alături spaţio-temporal de cele existente. Pentru tautologicul Enchidu, (care, vânător, ucide pentru a ucide, pentru că trăieşte pentru a trăi), Ghilgameş este vecinătatea raţionalistă a cărui însoţire însăşi îl ucide, pentru că, asemeni lui Cain, a fi viu înseamnă a fi absolut singur, nedublat de nicio reprezentare, căci el „cunoaşte” lumea în sine, imanent; pentru Ghilgameş, Enchidu este vecinătatea mijlocitoare neimanentă, dublura ca reprezentare a lumii, ca realitate – identitatea sa prin cultură. Simultaneitatea prezenţei paradigmelor Enchidu/Ghilgameş exclude, prin extensie, orice evoluţionism cultural. (Maieutica socratică nu-i numai un truc al pedagogiei cunoaşterii, cât, mai ales, o dovadă că, odată somatic format, organul cunoaşterii este disponibil tuturor formelor de mentalizare, că, potenţial, deţinem continuumul tuturor mentalităţilor, tipul de continuum al colectivităţii în care trăim activând-o pentru a pilota pe una sau alta. Existăm, astfel, şi într-un context mental fiecare, compoziţionabili şi structurabili în colectivitate fiind prin cvasiidentitatea cu cel general.) Desenele de la Altamira, cele ale culturii minoice, portretele profilate ale Asiriei şi Egiptului antice nu pot fi socotite nici stângace, nici involuate – câtă vreme abia Platon conceptualizează frumosul – nici mai  nefrumoase sau frumoase, ci expresii incompatibile, neierarhizabile, ale sensibilităţilor ireductibile ale unor mentaluri ireductibile. „Artistice”, toate s-au supus canoanelor, „vremurilor” mentale; prin normativitatea impusă de o mentalitate sau alta, chiar dacă implică şi registrul emotiv, sistemistă, autonomia estetică, artisticitatea este principialistă, angajată, tezistă.
A, i, sau morali putem fi – excluzând reducţionismul bine/rău maniheic – ori de câte ori aplicăm judecăţile de armonizare ale unei colectivităţi paradigmice, alteia: raţionalismul este decadent pentru moralistul dualist; pentru morala ierarhizatorului raţionalism, dualismul este primitiv; pentru ambele, relativismul este apocaliptic. Exclusiviste, purismele sunt sterile. Muncit de iireductibilităţile contextualităţii sale mentale, creatorul fructifică inspiraţia provocată paraforic, creatic.

2010-11-19T16:00:00+02:00