Anotimpuri

E-aşa departe tinereţea de parcă n-ar fi fost să fie.
Unde-o mai fi acum virgina, ca-n basme frageda câmpie,
Ce străjuită-n blânda zare de lumea codrilor-părinţi,
Ne ostoia copilăria sub ploile venind cuminţi,
De unde sufletele noastre-nălţau multicolore zmee,
Până departe, sus, la maica făgăduinţei dumnezee,
Să ne arate ea, de-acolo, nu surpătura dintre vieţi,
Ci cum aleargă telegarii nemaisfârşitei dimineţi,
Să ne tot ducă pe deasupra sudorii negrelor ogoare,
Aproape cât mai mult de frâul diamantat
de ne-ntâmplare,
Iar de atunci văzut-am chipuri pe care liniile curg?
Erau chiar chipurile noastre, grăind o limbă din străini,
Când învăţarăm a grăi-o, că doar câmpia n-avea spini?
Dar am zărit prin zloata rece pe după rariştea din zare,
Încet, cum îşi îndoaie calea tăcute şiruri spre iernare.