Vladimir Streinu era, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, după două decenii de febrilă activitate, un nume consacrat în cultura română. La 23 august 1944, se bucură, crezând, pentru o clipă, în libertate. Se afla în refugiu la Pucioasa, alături de Camil Petrescu, Şerban Cioculescu şi Tudor Şoimaru, şi, toţi, au mers la cârciumă şi au dat şampanie de băut la toată lumea. Au crezut că vin americanii, dar au venit ruşii! Cu epurările, mai întâi. Din presă, din universitate, din Societatea Scriitorilor Români, din teatru, din Academie. Confuzia era aşa de mare încât oficiosul ţărănist „Dreptatea” exprima idei identice cu cele ale oficiosului comunist „Scânteia”. Eliade era hitlerist, Ion Barbu „purtase cămaşa verde”, Liviu Rebreanu murise la timp, Nichifor Crainic era trădător de neam ş.a.m.d. „Comisia de epuraţie”, formată din N. Deleanu (P.C.R.), N. Carandino (P.N.Ţ.), G. Macovescu (P.S.D.), Mihail Fărcăşanu (P.N.L.), Miron Constantinescu, Em. Socor şi Cicerone Theodorescu (toţi P.C.R.) începuse să lucreze împotriva intelectualităţii române.
În ceea ce-l priveşte, Vladimir Streinu stă oarecum liniştit, deşi fusese deputat P.N.Ţ de Dâmboviţa. Fusese un democrat convins, nu colaborase cu legionarii, avusese chiar de suferit în perioada războiului, prin îndepărtarea sa de la Revista Fundaţiilor Regale (dar asta i-a permis să preia revista Preocupări literare şi să o transforme în Kalende, seria a II-a). La 17 septembrie 1944, alături de prietenul său Şerban Cioculescu, militează pentru o nouă conducere a Societăţii Scriitorilor Români, întrucât N.I. Herescu fugise din ţară, oscilând între Victor Eftimiu şi Mihail Sadoveanu. Ultimul îşi retrage candidatura, prietenii Streinu şi Cioculescu ieşind cei mai „şifonaţi”, fiind demascaţi, la 24 septembrie, ca fiind colaboratori ai ministrului antonescian Ion Petrovici (un intelectual nereabilitat nici astăzi din punct de vedere juridic, ca făcând parte din „lotul Ion Antonescu”!). Noul preşedinte, V. Eftimiu, a proclamat purificarea S.S.R. de elementele fasciste şi urmarea exemplului Uniunii Sovietice! Vladimir Streinu înţelege pericolul. Se retrage, o vreme, din politica militantă. Autorităţile, în criză de personalităţi, atente la această atitudine, caută să-l coopteze. Astfel, Aurel Baranga se face mesagerul lui Leonte Răutu, pentru a-l „racola”, pentru a-l determina să „adere” la regim. În baza unui angajament de loialitate, cum au făcut atâţia alţi intelectuali. A rezistat ispitei diavoleşti, deşi era conştient ce riscuri îşi asumă. Îşi aminteşte fiica sa, Ileana Iordache: „Era iarnă, începuse sărăcia, dormeam toti trei în dormitor, înghesuiţi, şi tata a spus: <<aş vrea să vorbesc ceva cu voi>>. Cu greu s-a pornit şi a spus: <<Trebuie să mă înţelegeţi că nu pot pentru nimic în lume să accept nici un fel de colaborare>>”. 

    Şi nu a acceptat. Devine un fervent susţinător al „artei pentru artă”, situându-se ferm împotriva „poeziei proletare”. În 1946, din partea Fundaţiei pentru literatură, acordă premiile pentru poezie lui Constant Tonegaru şi Mircea Popovici, fapt incriminat cu asprime de critica marxistă. Falsificarea alegerilor din noiembrie 1946 îl determină să iasă făţiş la luptă, devenind, la începutul anului 1947, colaborator al ziarului ţărănist Dreptatea. Aici vorbeşte cu curaj despre criza culturii române, o criză ce se manifesta prin „prigoana ideilor, în frica de idealişti, în coruperea gânditorilor, în limitarea libertăţii altora, pe fondul nu al unui dispreţ pentru intelectuali, ci din teamă de puterea glasului lor”. Pentru că denunţa „lozincile” timpului, i se răspunde brutal cu „lozinci”. De pildă, Grigore Preoteasa îl pune la punct cu citate din Plehanov, nerecunoscând existenţa vreunei „crize a culturii”. Cel care o recunoaşte, paradoxal, este Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei înţelegând prin asta „un proces de evoluţie care distruge în mod firesc o etapă depăşită”. Deocamdată, „distrugerea” se făcea prin paginile ziarelor şi revistelor. De exemplu, Paul Cornea, scriind despre „Confuzia valorilor în critica literară românească”, îl denunţă şi el pe Vladimir Streinu (în tandem cu Serban Cioculescu) pentru că respinge „valorile” promovate oficial: „Menţinându-se pe teren estetic, d. Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu şi-au permis arborarea mentalităţii şi a olimpianismului ce ar rezulta din practicarea dezinteresată a artei pentru artă. Mistificarea s-a dat însă pe faţă când cei doi critici au început să-şi semene ideile independente şi pure de infiltraţiuni politice în coloanele ziarului de extrema dreaptă a vieţii politice româneşti” (apud Reeducare şi prigoană. România în timpul primului război cultural, de Ana Selejan).

     Din polemică în polemică, în vara anului 1948 este înlăturat din învăţământul liceal (de la Mihai Viteazul Bucureşti), după ce, cu un an înainte, apucase să îşi susţină doctoratul în filologie modernă cu o lucrare despre Versul liber românesc, cu gândul la o catedră universitară. Rămas pe drumuri, neavând drept de semnătură, se întreţine greu, ca mulţi alţi intelectuali de mare valoare ai ţării. Cărţile ( „Clasicii noştri” şi „Literatura română contemporană”) îi sunt puse la index, pentru că trebuia ştearsă conştiinţa artistică autentic naţională (apud Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945 – 1989). Suferinţa îndurată îşi spune cuvântul, îmbolnăvindu-se de T.B.C. Practic, devenise muritor de foame. Fiica sa, Ileana, a fost luată în grija maicilor de la Notre-Dame de Sion. Dar era numai începutul…
     În noaptea de 5 februarie 1949, după trei zile petrecute în casa părintească, Vladimir Streinu este martor la scene de coşmar. Moşierii trebuiau lichidaţi, în speţă tatăl său, Şerban Iordache, cel care schimbase în bine faţa comunei Teiu. Fratele său, Anton Iordache, refuzând să renunţe la tot, se opune cu arma în mână. Inutil, miliţia şi cei câţiva comunişti să fugă, pe viscol, cu o sanie, spre Găieşti şi, ulterior, Bucureşti. Nu a mai revenit niciodată la Teiu, pentru a-şi vedea casa transformată în sediu C.A.P. Peste o lună, o dată cu încheierea Plenarei C.C. a P.M.R., care adoptase „transformarea socialistă a agriculturii”, Şerban Iordache e bătut bestial şi arestat, alături de nora sa, Maria Iordache, fostă directoare a celebrei Şcoli de menaj de la Teiu-Deal. Şi pentru că miliţienii nu au putut afla unde este ascunsă „comoara” presupusă, tatălui lui Vladimir Streinu, om trecut de 80 de ani, i se scot cu patentul dinţii de aur. Spitalizat ulterior, decedează la scurt timp. Fiul său Anton este judecat şi condamnat la 5 ani muncă silnică. Se ascunde în munţi. Se pare că mai importantă era să i se confişte total averea, decât să fie arestat… În 1954 este din nou condamnat şi arestat, pentru sabotaj (apud „Teiu. Cuibul părăsit al lui Vladimir Streinu”, cartea profesorului nostru de limba română, Vasile Fălcescu), ajungând, până la urmă, muncitor pe şantierele hidrocentralelor din Moldova.

      În acest context, Vladimir Streinu a trebuit să supravieţuiască. La propriu. Suferinţele sufleteşti, grija pentru soţie şi fetiţă, îi agravează boala de plămâni. Zaharia Stancu este cel care îl salvează efectiv de la moarte. Îşi aminteste fiica sa (apud „Anatomia mistificării. 1944-1989): „Eram studentă la conservator şi am mers cu d-na Buzescu, profesoara mea, la Teatrul Comedia…M-am întâlnit nas în nas cu Zaharia Stancu, care a zis: <<Tu a cui eşti?>>. <<A lui Nicolae Iordache>>. Mă feream să zic că sunt fiica lui Vladimir Streinu. <<Nicu cum e?>> a întrebat. E rău, e bolnav, i-am spus. <<Ce are nevoie?>>. I-am spus: un kilogram de pas si streptomicină. Pas era un medicament special pentru bolile de plămâni, absolut nou, miraculos. Streptomicina era cum aş cere acum să am modulul lunar în casă. Mi-a spus: <<dă-mi un telefon, şi vino la direcţie peste o săptămână>>. Era directorul Teatrului Naţional. M-am dus la el peste o săptămână, a tras sertarul biroului, a scos un kilogram de pas şi cinci flacoane de streptomicină… Cum nu pot uita ce-a făcut Călinescu pentru tata. E vorba de bani, mâncare, medicamente. Sunt lucruri esenţiale…Cum se puteau face dacă nu exista absolut nici un venit? Tatăl meu a fost internat la spitalul Caritas, pentru că nu avea nici un fel de venit, sub numele Nicolae Iordache. În clipa în care s-a aflat că este Vladimir Streinu, a fost pus pe targă şi aruncat, pus pe trotuar în faţa spitalului. Sunt lucruri pe care azi mulţi nu pot să le înţeleagă”. Ce s-ar fi făcut Vladimir Streinu fără marii săi prieteni a lăsat fiica sa să se înteleagă. În noaptea de Anul Nou 1950 are o nouă criză puternică, fiind la un pas de a-şi pierde viaţa. Cel care îl ajută este George Călinescu, marele critic (odinioară rival) sprijinindu-l direct cu bani şi cu relaţiile proprii să se interneze, în sfârşit, la Spitalul Caritas şi, mai târziu, la sanatoriul din Baloteşti. În timpul complicatei intervenţii chirurgicale (a rămas fără un plămân), Vladimir Streinu a recitat versuri din Corbul de E.A. Poe, în limba engleză. Iese din sanatoriul Stejăriş, unde fusese transferat, abia în octombrie 1951. Este perioada când, amintindu-şi de sentinţa lui E. Lovinescu („iremediabil poet”), reia firul poeziei, scriind mai multe poeme (caietul ajunge la prietenul său de-o viaţă, Şerban Cioculescu). Întors acasă, având de întreţinut o familie, Vladimir Streinu a fost ajutat financiar, în continuare, şi de Mihail Sadoveanu şi Zaharia Stancu. Pentru a nu trăi exclusiv din mila prietenilor, prestează tot soiul de munci necalificate, de la portar la mozaicar, abia în 1955 având o slujbă cât de cît stabilă, la Serviciul Cultural al Parcului de Cultură si Odihnă „Herăstrău”, ocupând postul de asistent de muzeu.

     Vremurile par a se schimba, iar marii săi prieteni reuşesc să-l aducă la Institutul de Lingvistică al Academiei, începând cu 1 decembrie 1955. Aici lucrează la Dicţionarul englez-român şi la Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu, lucrare coordonată de Tudor Vianu, apărută abia în 1968. În 1956, publică traducerea volumului La cafenea, de Mohamed Dib, iar în 1957, în noua colecţie de critică şi istorie literară a E.S.P.L.A., Caiete critice, studiul „Forme prozodice din secolul XIX”. Vladimir Streinu începe să spere. Printre prieteni, discută cu curaj despre situaţia României din anii ’50. Până când încep arestările. Primul este Constantin Noica. Un an, până la arestarea sa, la 12 septembrie 1959, stă cu valiza la uşă, pregătit pentru noaptea în care va fi „ridicat”. Este implicat în aşa-zisul lot „Noica-Pillat”, alături de N. Steinhardt, Al. Paleologu, Sergiu Al-George, Păstorel-Teodoreanu ş.a. La procesul odios ce a avut loc, este acuzat: „Inculpatul Iordache Nicolae zis Vladimir Streinu, fiu de moşier, fost deputat P.N.Ţ., scriitor reacţionar, a susţinut prin scris regimul de exploatare burghezo-moşieresc… După 23 august 1944, a adoptat o atitudine ostilă faţă de noua orânduire democrată…”.
    Este condamnat la 7 ani închisoare corecţională, patru ani interdicţie corecţională, confiscarea totală a averii personale şi 1000 lei cheltuieli de judecată, pentru „uneltire contra ordinei sociale”. Urmează anii de puşcărie. Dar despre drama omului cu un singur plămân, grav bolnav, ţintuit în celulele de la Jilava, vom scrie cu alt prilej.